De ce ajung copiii să ceară tot mai des biscuiți și ciocolată. Tania Fântână (nutriționist): „Dependența de dulce este ceva ce se construiește și crește treptat”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Foarte mulți părinți ajung la un moment dat să spună: „Copilul meu este dependent de ceva dulce sau de zahăr”. Și uneori chiar așa pare. Cere mereu biscuiți, covrigei, cereale dulci sau ciocolată, refuză mâncarea gătită și pare că nimic nu îi produce aceeași bucurie ca gustările procesate. Dar adevărul este că niciun copil nu se naște dependent de zahăr. Relația cu gustul dulce se construiește treptat, prin obiceiurile din casă, prin expunere repetată și prin mediul alimentar în care crește.

Dependența de dulce este ceva ce se construiește și crește treptat. Cu fiecare masă sărită și înlocuită cu niște biscuiți cu cremă, câteodată pentru că nu ai altă alternativă, câteodată pentru că asta e mai la îndemână. Cu fiecare baton de ciocolată oferit când copilul plânge sau este mârâit. Cu fiecare „nu putem merge acolo, dar putem merge la o prăjitură”.

Da, oamenii au din naștere o preferință naturală pentru gustul dulce. Laptele matern este ușor dulce, iar biologic acest gust era asociat cu energie și supraviețuire. Problema nu este existența gustului dulce. Problema este că astăzi copiii sunt expuși foarte devreme și foarte intens la produse care combină zahăr, făină rafinată, sare și grăsimi într-o formă extrem de atractivă pentru creier. Îți este greu ție ca adult să te oprești la 20-30 de grame ca porție, d-apoi unui copil care nu are un proces de gândire încă bine pus la punct ca să înțeleagă consecințele acțiunilor lui.

Cum ajung gustările procesate să domine alimentația copilului

Mulți copii nu mai gustă dulce doar ocazional, ca desert. Dulcele apare dimineața în cereale și biscuiți, între mese sub formă de batoane sau covrigei, în parc prin gustări rapide, seara prin deserturi sau lapte cu cacao, pe drumul spre grădiniță sau pe cel spre casă. Iar creierul copilului învață rapid că acele alimente produc plăcere imediată și îi ajută să își calmeze stările proaste.

Problema este că nu vorbim doar despre zahăr. De multe ori adevărata problemă este întreaga categorie de alimente ultra-procesate și făinoase fără valoare nutritivă. Covrigeii, pufuleții, biscuiții, cerealele îndulcite și ronțăielile ambalate aduc multe calorii, dar foarte puține fibre, proteine, vitamine sau minerale. Copilul se satură energetic, dar nu nutritiv. Practic, organismul primește combustibil rapid, dar nu primește „cărămizile” de care are nevoie pentru dezvoltare.

Vă recomandăm să citiți și: Ce mănâncă copiii persoanelor care ajung să trăiască până 100 de ani? / Studiul care încearcă să descifreze unul dintre secretele longevității

De ce mulți copii nu mai au poftă de mâncare

Și atunci apare una dintre cele mai frecvente situații moderne: copilul care „nu mai are poftă de mâncare”. De fapt, mulți copii nu mai ajung suficient de flămânzi pentru mâncarea obișnuită, hrănitoare, gătită în casă. Și de aici începe un nou set de frustrări pentru părinți și cei din jurul copilului.

Dacă un copil ronțăie constant între mese covrigei, biscuiți și gustări dulci, mai bea și sucuri, este normal să nu mai fie interesat de o masă care se mănâncă cu furculița și cuțitul. Creierul preferă stimularea rapidă și gusturile intense. O legumă, un ou sau o supă nu mai par interesante după ce papilele gustative s-au obișnuit constant cu produse foarte dulci sau foarte sărate. Practic, ei nu mai resimt gustul mâncării adevărate și li se pare plictisitoare pentru că nu mai conține acei stimuli puternici cu care ei s-au obișnuit.

Foto Dreamstime

Desertul nu trebuie interzis, dar contează contextul

Asta nu înseamnă că un copil nu trebuie să mănânce niciodată desert. Interdicțiile extreme pot crea și ele obsesii și frustrări. Ideea nu este să transformăm zahărul într-un dușman absolut, ci să înțelegem contextul și cantitatea.

În general, specialiștii recomandă evitarea pe cât posibil a zahărului adăugat în primii doi ani de viață. Nu pentru că o bucățică de tort ar fi catastrofală, ci pentru că acești ani sunt esențiali pentru formarea gusturilor. Cu cât copilul este expus mai târziu și mai moderat la gusturi foarte intense, cu atât are șanse mai mari să accepte firesc și alte alimente: fructe, legume, mâncare simplă și mese echilibrate.

După această perioadă, dulciurile pot exista într-un mod firesc și echilibrat. Contează foarte mult și momentul în care sunt oferite. Atunci când desertul este dat pe stomacul gol sau folosit ca metodă de liniștire emoțională, apar mai ușor problemele. Glicemia crește rapid, apoi scade, copilul cere din nou dulce și intră într-un cerc de poftă și iritabilitate. În schimb, atunci când desertul apare după o masă normală, în cantități rezonabile și fără dramatizare, impactul este complet diferit.

Foame reală sau simplă poftă?

Mulți părinți întreabă și cum își dau seama dacă unui copil îi este cu adevărat foame sau dacă doar „speculează”. De cele mai multe ori răspunsul este simplu: un copil căruia îi este foame cu adevărat va accepta și mâncare normală. Poate nu entuziasmat, dar va accepta un iaurt, un fruct, un ou sau un sandwich.

Dacă refuză orice aliment și cere exclusiv biscuiți, cereale dulci sau ciocolată, de multe ori este mai degrabă poftă, obicei sau nevoie de stimulare, de înlăturare a plictiselii, decât foame autentică.

Atenție și la consumul de cacao

Și cacaoa consumată în exces poate deveni o problemă la copiii mici. Ciocolata și produsele cu cacao conțin cafeină și teobromină, substanțe stimulante care pot influența somnul, agitația și sensibilitatea digestivă. Nu înseamnă că un copil nu are voie niciodată ciocolată, dar cantitatea și frecvența contează enorm, mai ales la vârste mici.

Gusturile se educă

Poate cea mai importantă idee este că gusturile se educă. Copiii nu se nasc iubind covrigeii și biscuiții industriali. Ei învață să îi prefere prin expunere repetată. Dacă un copil primește zilnic produse ultra-procesate, creierul lui se va obișnui cu acea intensitate a gustului. Dacă însă crește într-un mediu în care mâncarea gătită există constant, fără presiune și fără obsesii, are șanse mult mai mari să dezvolte o relație sănătoasă cu alimentația.

O altă lecție pe care eu am învățat-o în practică este că un copil odihnit, care a avut un somn bun, care nu a fost expus la ecrane cu orele este mult mai cooperant decât unul care a fost supus acestor intervenții. Un alt aspect este acela că cei mici sunt de multe ori foarte speculativi. Știu exact cine este veriga „slabă” din casă și vor insista să primească „fructul oprit” de la acea persoană. Nu doar părinții trebuie să respecte unele reguli, ci și toți ai casei, care interacționează cu copilul.

Mediul alimentar contează mai mult decât credem

Astăzi părinții cresc copii într-o lume în care mâncarea ultra-procesată este peste tot: la colțul blocului, în reclame, în benzinării, în supermarket, în parc, în desene animate. Nu trebuie să creștem copii perfecți alimentar și nici să transformăm mesele într-un stres permanent. Dar este important să înțelegem că apetitul pentru mâncarea hrănitoare se construiește. Și că atunci când un copil consumă constant ronțăieli dulci și făinoase fără nutrienți, corpul lui începe încet să piardă interesul pentru alimentele care chiar îl hrănesc. Și aici apare obezitatea și relația copilului cu mâncarea se strică pentru ani buni, până după maturitate.