VIDEO | David Holmgren, fondatorul permaculturii: „Putem trăi mai bine consumând mai puțin” / Cum putem reduce dependența de lanțurile globale prin grădinile de acasă

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Dependența de lanțurile globale de aprovizionare, degradarea solului, risipa alimentară și consumul tot mai mare de resurse pun sub presiune sistemul alimentar. David Holmgren, unul dintre fondatorii permaculturii, spune că o parte dintre răspunsuri se află mai aproape decât credem: în grădinile de acasă, în comunitățile locale și în felul în care alegem să producem și să consumăm hrană. Într-un interviu pentru G4Food, autorul volumului „Permaculture: Principles and Pathways Beyond Sustainability” vorbește despre agricultura regenerativă, reziliența în fața crizelor, risipa alimentară și posibilitatea de a trăi mai bine consumând mai puțin.

În urmă cu aproape 50 de ani, în Australia, David Holmgren și Bill Mollison puneau bazele conceptului de permacultură, o abordare care propune proiectarea unor sisteme de viață și de producție inspirate de modul în care funcționează natura. Ideile au apărut într-o perioadă în care agricultura și separarea tot mai mare dintre oameni, locuințe și sursele de hrană deveniseră teme importante în discuțiile despre criza de mediu.

Astăzi, când schimbările climatice, conflictele geopolitice și instabilitatea economică readuc în discuție vulnerabilitatea aprovizionării cu alimente, Holmgren consideră că principiile permaculturii sunt mai relevante ca oricând.

În interviul acordat G4Food, el vorbește despre o schimbare care nu trebuie să înceapă neapărat prin reforme spectaculoase sau decizii impuse de sus. Poate începe la scară mică, în gospodării, prin producția locală de hrană, reducerea risipei și reconectarea oamenilor cu pământul.

Deconectarea de natură, una dintre cele mai mari schimbări ale ultimelor decenii

Privind în urmă, la aproape jumătate de secol de la începuturile permaculturii, David Holmgren consideră că una dintre cele mai importante transformări este pierderea legăturii directe dintre oameni și natură. Schimbarea este cu atât mai vizibilă în societățile urbanizate, unde tot mai puțini oameni au contact direct cu pământul și cu producerea hranei.

„Dacă privim lucrurile dincolo de lumea locală din care a apărut permacultura, Australia era, la acea vreme, una dintre cele mai bogate și mai urbanizate țări din lume. Avea o suprafață foarte mare, o populație redusă și o clasă de mijloc dezvoltată de mult timp. Oamenii erau deja deconectați de natură și de pământ.

Dar, la mijlocul anilor ’70, în multe țări, nu doar în cele mai sărace, ci și în unele relativ dezvoltate, precum România, foarte mulți oameni încă aveau o legătură cu natura și cu pământul. Nu era neapărat o relație romantică sau una pozitivă, dar oamenii aveau o înțelegere intuitivă a principiilor după care funcționează natura, pur și simplu pentru că crescuseră în acel mediu.

A urmat marea migrație din mediul rural către orașe. În China, de exemplu, a avut loc cea mai mare migrație rural-urbană din istorie. Multe dintre aceste schimbări au fost prezentate ca fiind pozitive, mai ales cele legate de tehnologie și de stilul de viață. Dar a existat și o ruptură radicală: oamenii au pierdut acea înțelegere profundă, formată prin contact direct cu natura, iar educația nu a reușit să o înlocuiască.

Aș spune că aceasta este una dintre cele mai mari schimbări din ultimele decenii. Într-un fel, și cartea mea încearcă să răspundă acestei probleme.”

Agricultura trebuie reconectată cu locurile în care trăim

Permacultura a pornit de la ideea că agricultura este una dintre cauzele fundamentale ale crizei de mediu, iar separarea dintre locuințele oamenilor și locurile în care se produce hrana trebuie regândită.

„Ideea inițială a permaculturii a pornit de la observația că agricultura reprezintă una dintre cele mai importante surse ale problemelor de mediu. A existat o separare între locurile în care oamenii trăiesc și felul în care este produsă hrana. Aceste două mari separări, apărute odată cu dezvoltarea civilizației, trebuie corectate.

Dar, atunci când le aducem din nou împreună, trebuie să regândim agricultura pe principii ecologice. Asta înseamnă să folosim mai mult plantele perene, nu să depindem aproape exclusiv de culturile anuale și de o gamă foarte limitată de plante care domină în prezent aprovizionarea alimentară globală.

Prima întrebare este dacă putem folosi mai mult abundența plantelor perene. A doua este dacă putem începe acest proces nu în interiorul sistemului alimentar industrial global, ci acasă, în grădinile noastre, printr-o legătură directă cu natura și prin producerea unei părți din ceea ce avem nevoie în economia gospodăriei, în afara circuitului monetar.

Acolo, în jurul locului în care trăim, oamenii își pot reconstrui relația cu natura și cu hrana. Din perspectiva politicilor publice, producția domestică, necomercială, a fost considerată mult timp neimportantă. Din perspectiva permaculturii, însă, ea este fundația pe care se poate construi o reformă mai amplă a sistemului alimentar.”

Solul, plantele perene și agricultura regenerativă

În contextul schimbărilor climatice, al secetei și al fenomenelor meteo extreme, Holmgren spune că multe dintre principiile permaculturii urmăreau deja protejarea solului și reducerea degradării terenurilor înainte ca schimbările climatice să devină o preocupare atât de prezentă în dezbaterea publică.

„Încă de la începuturile permaculturii, ideea de a folosi mai mulți arbori și mai multe plante perene, precum și de a deranja mai puțin solul, a fost un răspuns la problemele eroziunii și degradării terenurilor. Aceste principii devin și mai importante într-un climat instabil, care se schimbă rapid și poate deveni haotic.

În multe regiuni ale lumii, tehnicile asociate astăzi agriculturii regenerative urmăresc exact acest lucru: stabilizarea solului, creșterea cantității de materie organică și menținerea unei acoperiri vegetale continue, pe cât posibil, pe tot parcursul anotimpurilor, așa cum se întâmplă în natură.

Acestea erau deja componente importante ale răspunsului propus de permacultură, înainte ca schimbările climatice să fie analizate în profunzime ca problemă.

Un rezultat al acestui proces este și captarea unei cantități importante de carbon în sol și în biomasa vie. Dar facem asta în timp ce producem lucruri de care oamenii au nevoie, nu tratând carbonul ca pe o problemă izolată de care trebuie să scăpăm.

Când am scris prima versiune a cărții, în urmă cu aproximativ 25 de ani, criticam deja această perspectivă foarte îngustă asupra carbonului. Carbonul nu este doar o problemă. Este materia vieții și trebuie să se afle în locurile potrivite.”

Hrana locală poate reduce dependența de lanțurile lungi de aprovizionare

Pentru Holmgren, reconectarea producătorilor cu consumatorii este esențială nu doar din motive ecologice, ci și pentru reducerea vulnerabilității sistemului alimentar. Piețele locale, agricultura susținută de comunitate și grădinile urbane pot contribui la această schimbare.

„Reconectarea producătorului cu consumatorul se întâmplă deja în multe feluri, prin agricultura ecologică, permacultură și agricultura regenerativă. Piețele fermierilor și agricultura susținută de comunitate sunt exemple de forme de organizare care îi apropie pe oameni de sursele locale de hrană.

Acest lucru face parte din soluția de reducere a dependenței de lanțurile lungi de aprovizionare. Aceste lanțuri au un impact asupra mediului, dar au și vulnerabilități care devin tot mai evidente într-o lume marcată de conflicte și de repoziționări geopolitice în jurul energiei, în special al energiei necesare transportului.

Criza actuală a motorinei este exact genul de situație pe care ni l-am imaginat cu mulți ani în urmă.

Dar cred că este foarte important și ceea ce spuneam mai devreme despre producerea hranei la nivel local, în gospodării, în afara economiei monetare. Aceasta poate deveni o bază pentru revitalizarea aprovizionării locale.

Este, evident, mai ușor în mediul rural și în zonele suburbane decât în orașele foarte aglomerate. Totuși, grădinile comunitare și loturile cultivate în orașe creează și ele astfel de posibilități.

Mai există un beneficiu: oamenii încep să înțeleagă câtă muncă presupune producerea hranei. Dacă ai încercat să cultivi ceva în propria grădină, înțelegi mai bine cât de dificil poate fi să gestionezi anotimpurile, dăunătorii și să menții constantă atât cantitatea, cât și calitatea producției.

În acest fel, nu subminezi rolul fermierilor care trăiesc din vânzarea produselor lor. Dimpotrivă, consumatorii ajung să îi respecte mai mult și sunt mai pregătiți să plătească pentru munca lor. Înțeleg ce presupune să produci hrană.”

Risipa alimentară: hrana trebuie să rămână în circuitul gospodăriei

În permacultură, resturile alimentare nu sunt privite automat ca deșeuri. Holmgren descrie o ierarhie a utilizării resurselor, în care hrana trebuie valorificată cât mai mult înainte să ajungă la compost.

„Abordarea permaculturii în privința risipei alimentare urmează o ierarhie a utilizării energiei. A fost nevoie de foarte multă energie pentru a produce hrana, așa că ea ar trebui folosită pentru următoarea cea mai bună întrebuințare.

În primul rând, în gospodărie: o mâncăm a doua zi, o transformăm în alt preparat sau o conservăm dacă avem un surplus. Apoi, poate fi oferită animalelor, precum găinile sau porcii, care au sisteme digestive capabile să valorifice nutriția concentrată din hrana produsă inițial pentru oameni.

În cele din urmă, resturile ajung în compost și se întorc în sol. În felul acesta, nu ajung la groapa de gunoi.

Închiderea acestui circuit, de la resturile alimentare la solul fertil, este foarte reprezentativă pentru principiile permaculturii: soluții mici și lente, circuite închise, în locul unui sistem în care materialele sunt folosite și apoi eliminate.

Odată ce resursele sunt împrăștiate, trebuie să consumi din nou energie pentru a le aduna. Este mult mai eficient să folosești lucrurile acolo unde se află deja.”

Cum poate deveni hrana sănătoasă mai accesibilă

Holmgren consideră că prețul alimentelor poate fi abordat și prin schimbarea obiceiurilor de consum. În opinia sa, societățile mai prospere au ajuns să consume cantități mari de produse concentrate, bogate în energie și proteine, în timp ce alimentele de bază pot reprezenta o variantă mai accesibilă.

„Cred că primul lucru este schimbarea obiceiurilor alimentare. Pe măsură ce oamenii devin mai urbanizați și mai prosperi, tind să consume mai multe produse concentrate, cu multă energie și multe proteine: lactate, carne, nuci și alte alimente de acest tip.

Ar trebui să ne orientăm mai mult către alimente aflate mai jos în lanțul trofic, să consumăm mai multe legume, mai multe alimente de bază și mai puține produse procesate.

Asta înseamnă să cumpărăm alimente simple, de calitate, precum cerealele de bază. Le putem lua direct de la fermieri, prin grupuri de cumpărare, cooperative sau magazine care vând produse vrac. Raportat la istoria omenirii, aceste alimente sunt printre cele mai ieftine produse alimentare pe care le-am avut vreodată.

În schimb, în grădinile proprii ar trebui să ne concentrăm, acolo unde este posibil, pe producerea alimentelor delicate și perisabile: salate, verdețuri și alte plante care adaugă valoare nutrițională, dar sunt destul de costisitor de menținut în sistemele centralizate de aprovizionare.

Contează și felul în care organizăm gospodăria. Atunci când gătim pentru cinci până la 15 persoane, în loc de una sau două, există un câștig foarte mare de eficiență. Strămoșii noștri știau asta, motiv pentru care trăiau în gospodării mai mari, adesea cu familii extinse.

Putem reduce costurile și putem înțelege mai bine sistemul alimentar dacă facem lucrurile împreună: cumpărăm cantități mari de roșii de la un fermier local în sezon și le conservăm, gătim pentru mai mulți oameni sau organizăm achiziții comune.

Toate acestea cresc implicarea noastră în aprovizionarea cu hrană și în economia gospodăriei.”

Schimbarea sistemului alimentar nu se poate face peste noapte

Reducerea cantităților de energie și de substanțe chimice folosite în agricultură este posibilă, spune Holmgren, dar nu printr-o schimbare radicală impusă de sus în jos.

„Nu cred că, dacă eu sau oricine altcineva am fi dictator într-o țară și am încerca să schimbăm brusc sistemul alimentar, rezultatul ar fi unul bun. Schimbările radicale, mari, impuse de sus în jos, prin politici publice, produc întotdeauna consecințe neintenționate, opoziție și, într-un fel sau altul, haos.

Cred însă că putem reduce în multe feluri energia și substanțele chimice folosite în producția alimentară.

În primul rând, ceea ce este cultivat în gospodărie poate fi produs mult mai ușor în sistem ecologic decât ceea ce este cultivat la scară foarte mare.

În al doilea rând, dacă ne orientăm către o alimentație bazată pe produse aflate mai jos în lanțul trofic și consumăm produse animale obținute în mod natural, acolo unde există și o abundență de animale sălbatice, putem elimina sistemele intensive de creștere a animalelor în ferme industriale. Asta ar elibera suprafețe uriașe de teren care sunt folosite în prezent pentru cultivarea furajelor.

Există mai multe căi prin care putem reduce substanțele chimice și impactul asupra mediului. Unele țin de agricultura la scară mare, altele de schimbarea obiceiurilor alimentare, iar altele de producția la scară mică.

Principiul soluțiilor mici și lente este adesea înțeles greșit, ca și cum ceva care funcționează la scară mică nu ar putea avea un impact mare. Dar soluțiile de design care funcționează la scară redusă pot avea un efect important prin replicare.

Uneori numim acest proces replicare virală: o idee sau un sistem bun, odată ce condițiile devin favorabile, se poate răspândi foarte repede. Toate aceste sisteme mici, luate împreună, pot produce un impact major.

Important este să creăm aceste exemple, să le testăm, să demonstrăm că funcționează și să le avem pregătite pentru momentul în care condițiile se schimbă. Nu să încercăm să forțăm schimbarea asupra unui sistem.”

Productivitatea nu înseamnă neapărat reziliență

Un sistem alimentar concentrat pe maximizarea producției poate deveni vulnerabil în fața crizelor. Holmgren spune că agricultura și economia trebuie să găsească un echilibru între eficiență și capacitatea de a rezista șocurilor.

„În general, situația este destul de gravă din perspectiva lipsei de reziliență și a vulnerabilităților sistemului alimentar. O parte din această problemă este rezultatul direct al unui sistem economic care se concentrează pe indicatori foarte înguști ai productivității.

În economiile umane, la fel ca în natură, există o anumită tensiune între eficiență și productivitate, indiferent cum le măsurăm, pe de o parte, și reziliență și robustețe, pe de altă parte.

Trebuie să ne îndepărtăm de concentrarea excesivă asupra maximizării producției și să începem să ne întrebăm cum putem face sistemul mai rezilient.

Permacultura, ca sistem de design, este construită tocmai pe această prioritate: reziliența trebuie să aibă o pondere mai mare.”

Holmgren vorbește și despre refacerea naturii sălbatice în unele țări mai prospere, unde urbanizarea a fost însoțită de o creștere a suprafețelor împădurite și a prezenței animalelor sălbatice.

„În multe țări, mai ales în cele mai prospere, a existat o revenire a naturii sălbatice: mai mulți arbori, mai multe animale sălbatice. Această schimbare a redus o parte din productivitatea agricolă locală, pentru că agricultura s-a concentrat în zone mai restrânse, prin sisteme centralizate și cu aporturi mari de resurse.

Dar procesul de refacere a naturii a creat o bază de resurse pe care natura a reconstruit-o.

În perioade de criză, fie că vorbim despre crize climatice, geopolitice sau de altă natură, natura ne arată cum poate fi refăcută o bază locală, diversă, sălbatică și capabilă să se mențină singură.

Un profesor de permacultură din Cuba mi-a povestit că, în timpul crizei din anii ’90, porumbeii au dispărut din cauza oamenilor veniți din orașe, care i-au vânat și i-au mâncat. El observa, mai târziu, că porumbeii au revenit.

Este un exemplu mic, dar arată cum natura încearcă permanent să refacă abundența distribuită.”

„Putem trăi mai bine cu mai puțin”. Experimentul personal al lui David Holmgren

Una dintre ideile centrale ale cărții sale este legătura dintre consum și bunăstare. Holmgren spune că a încercat să aplice acest principiu în propria viață, alegând să nu își maximizeze veniturile și consumul.

„Fiind parte din generația baby boom din Australia, una dintre cele mai bogate țări din lume, alegerea personală de a nu-mi maximiza veniturile și consumul, ci de a face exact opusul, a devenit propriul meu experiment.

Nu am făcut asta doar dintr-un sentiment de responsabilitate etică sau ca pe o formă de restricție. Am făcut-o pentru că am considerat că este un mod mai bun de a trăi.

În permacultură spunem că trebuie să fim cobaii propriilor idei, să experimentăm noi înșine ceea ce propunem.

Am făcut asta de-a lungul vieții și pot spune că experiența a fost una foarte satisfăcătoare. Sunt o persoană privilegiată și am avut o experiență pozitivă, deși veniturile și nivelul meu material de trai au fost la un nivel pe care, în Australia, l-ai putea descrie drept pragul sărăciei.

Este însă foarte diferit să alegi în mod deliberat un asemenea stil de viață față de situația în care ești obligat să trăiești astfel din cauza unor circumstanțe dificile sau a unor schimbări pe care nu le poți controla.”

Holmgren face referire și la cercetările despre relația dintre venit și fericire, dar subliniază că veniturile suplimentare nu aduc automat o creștere a bunăstării.

„Există acum numeroase dovezi și cercetări care arată că, în țările prospere, veniturile care depășesc echivalentul a aproximativ 80.000 de dolari australieni pe an nu duc la o fericire mai mare. Fericirea pare să atingă un nivel maxim în jurul acestui prag.

Așadar, nu este doar o teorie. Există dovezi că mai mult nu înseamnă neapărat mai multă fericire.

Scopul acestui consum este, de multe ori, menținerea unui sistem economic dependent de datorii și de creșterea PIB-ului, nu neapărat creșterea bunăstării oamenilor.

Din perspectiva cercetărilor, dar și din experiența mea de viață, cred că avem suficiente dovezi că putem trăi mai bine cu mai puțin.”

„Ai cea mai mare putere asupra propriei vieți”

Ce poate face un individ în fața unor probleme atât de mari precum schimbările climatice, degradarea solului sau vulnerabilitatea sistemului alimentar? Holmgren spune că schimbarea poate începe în propria gospodărie, fără a aștepta transformări politice sau economice majore.

„Cu cât problemele devin mai grave și înțelegem mai bine care ar putea fi răspunsurile pozitive, cu atât ajungem mai des în conflict cu ceea ce economia și societatea ne cer să facem sau chiar cu ceea ce legea ne impune.

De aceea, cred că trebuie să experimentăm noi înșine, în loc să spunem că trebuie să forțăm o schimbare radicală a societății.

Sunt destul de sceptic față de ideile care proiectează o ideologie și spun că trebuie să schimbăm totul foarte repede.

Cred că există un alt aspect important: atunci când facem ceva pentru noi înșine, chiar dacă avem impresia că nu avem prea multă putere sau influență, de fapt avem cea mai mare putere asupra propriilor vieți.

Atunci când intrăm în piață și interacționăm în lumea afacerilor, descoperim că trebuie să ne încadrăm într-un spațiu mult mai îngust. Când intrăm în zona politicilor publice și a politicii, părem mai puternici, dar ajungem într-un cadru și mai restrictiv.

În schimb, când ne uităm la propriile vieți și la cele ale familiilor noastre, dacă avem suficient curaj, putem fi foarte radicali.

Partenera mea, Sue Dennett, spune că atunci când crești copii nu ai nevoie decât de alte două sau trei familii pentru a crea o normalitate nouă. O mare parte din permacultură a însemnat tocmai crearea acestor noi normalități.”

Holmgren oferă și exemplul toaletelor compostabile, o practică ce poate părea neobișnuită sau dificil de acceptat pentru cei care nu sunt familiarizați cu permacultura.

„Sunt lucruri care pun sub semnul întrebării comportamentele considerate normale. Permacultura înseamnă și să încercăm să vedem dacă putem trăi într-un anumit fel, dacă acel mod de viață este pozitiv și apoi să le arătăm și altora.

Chiar dacă aceste schimbări nu produc un efect mai larg asupra societății, ele construiesc reziliență în fața crizelor.

Au un beneficiu la nivelul unei bărci de salvare: dacă schimbările pozitive mai mari nu se întâmplă, aceste mici transformări ne pot ajuta să facem față situațiilor dificile. Ele funcționează la toate aceste niveluri.”

Hrana poate deveni o armă geopolitică

Privind către următorii 10-20 de ani, Holmgren consideră că una dintre cele mai mari amenințări este folosirea hranei ca instrument de presiune într-o lume în care conflictele și competiția pentru resurse devin tot mai importante.

„Cred că există multe scenarii îngrijorătoare, dar hrana folosită ca armă într-o lume care se schimbă rapid din punct de vedere geopolitic este, poate, un rezultat inevitabil.

În același fel, energia care susține producția și distribuția alimentelor devine tot mai vizibilă ca instrument de putere.

Există însă și o parte pozitivă: aceste amenințări au existat întotdeauna în fundal, dar atunci când devin mai evidente și mai apropiate de viața noastră, oamenii sunt mai motivați să facă ceva.

Încep să se întrebe ce pot face pentru ei înșiși, de unde vine hrana lor, cine sunt fermierii și unde se află aceștia. Încep să construiască relații cu sursele lor de informație și de subzistență.

Văd și o revenire a interesului tinerilor pentru toate aceste lucruri.” Un exemplu pe care îl consideră relevant este redescoperirea alimentelor sălbatice, inclusiv a ciupercilor comestibile, în comunități care pierduseră aproape complet această legătură cu natura. „În lumea vorbitoare de limbă engleză, care a pornit din primele orașe industrializate, oamenii au pierdut complet legătura cu alimentele sălbatice, precum ciupercile. Ajunseseră să creadă că toate sunt otrăvitoare. Când m-am mutat în Hepburn, unde locuiesc de mai bine de jumătate din viață, probabil că știam mai multe despre ciupercile comestibile decât aproape oricine din comunitate.

Acum avem foarte mulți oameni cu o expertiză mult mai mare. Avem autori locali care au publicat cărți, mulți oameni care merg să culeagă ciuperci și alții care au învățat să le cultive în ateliere și în alte spații.

Este un exemplu despre felul în care o cultură care pierduse complet această legătură a reușit să o recupereze. Ideile permaculturii au contribuit cu siguranță la acest proces.”

De la hobby la o nouă formă de antreprenoriat alimentar

Interesul pentru grădinărit, culesul plantelor sălbatice, cultivarea ciupercilor sau alte activități legate de hrană poate începe ca un hobby, dar poate deveni, în timp, o sursă de venit și o formă de antreprenoriat local.

„Unele dintre aceste activități sunt lucruri pe care copiii le experimentează mai întâi prin joacă sau ca hobby. Apoi, acea activitate poate deveni o pasiune care, în cele din urmă, se transformă într-o sursă de venit.

Văd acest lucru ca pe o dezvoltare organică a unor forme de antreprenoriat legate de hrană și de activități conexe, care pornesc din economia gospodăriei și se dezvoltă mai departe în economia monetară.”

La finalul discuției, întrebat ce îi oferă speranță într-o perioadă cu atât de multe incertitudini, David Holmgren vorbește despre exemplele pozitive pe care le descoperă în comunități și despre oamenii care aleg să acționeze.

„Sunt inspirat în permanență de ceea ce învăț din lucrurile pe care le fac alți oameni. Unele sunt inspirate de contribuțiile mele, dar văd acțiuni pozitive în atât de multe locuri. Iar asta îmi dă speranță.”