FOTO: F4Food
În inima orașului medieval Baia Mare, unde zidurile cetății încă poartă urmele istoriei, breasla măcelarilor a fost una dintre cele mai puternice și respectate comunități. Organizată cu reguli stricte, scopuri bine definite și o ierarhie clară, breasla nu însemna doar o profesie, ci și o structură socială și morală, care dădea formă vieții cotidiene din vechiul oraș minier.
„Ca tip de organizare, scopul era acela de a apăra interesele comune. Din breaslă făceau parte calfele și meseriașii, nu și ucenicii”, explică muzeografa Oana Leșiu, șef birou Bastionul Măcelarilor.
În secolele XIV–XVI, odată cu dezvoltarea meșteșugurilor datorită activității miniere, breslele au devenit piloni economici și sociali ai comunității băimărene. „Meșteșugarii erau organizați în bresle cu un important rol economic în comunitate, acela de desfacere a produselor, de producție, de procurare a materiilor prime, dar și cu un rol social – pentru că membrii breselor se ajutau între ei și familiile acestora”, spune Oana Leșiu.
Dar breslele nu aveau doar un scop economic. Ele aveau și o misiune militară. Breslele cele mai puternice primeau în grijă câte un turn sau o porțiune din zidul cetății, pe care trebuiau să o apere în caz de atac. „Celor mai importante și puternice bresle li se încredința câte un turn pentru a-l apăra și, în caz de pericol, pentru a contribui la apărarea orașului alături de ceilalți cetățeni.” Așa s-a născut și Bastionul Măcelarilor, o construcție impunătoare, ridicată în secolul al XVI-lea, în apropierea Porții Maghiare, una dintre intrările principale în oraș. Astăzi, Bastionul Măcelarilor este o secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie.
Regulile stricte ale breslei
Ca orice breaslă medievală, și cea a măcelarilor funcționa pe baza unui statut – un document care stabilea toate regulile, de la drepturile și obligațiile membrilor, până la ceremoniile de admitere. „Avem un regulament al breslei măcelarilor din Baia Mare din anul 1652”, spune muzeografa. „În fruntea breslei erau aleși doi meșteri cu experiență, recunoscuți în comunitate; doi meșteri care se numeau staroști”, arată ea
Acești conducători aveau o responsabilitate majoră: păstrarea „lăzii de breaslă”, simbolul puterii și unității meșteșugarilor. „Starostele era cel care conducea breasla și care avea cheia de la lada breslei măcelarilor, un obiect extrem de prețios și de important. Acolo erau păstrate documentele, piesele cele mai valoroase ale breslei, sigiliul, steagul, tabla de convocare, monede, corespondența și statutul breslei.”
Drumul tânărului măcelar spre statutul de meșter
Intrarea în breaslă era un moment solemn, dar și costisitor. După o perioadă de ucenicie de un an, tânărul care voia să devină măcelar trebuia să aducă dovezi că este liber – nu iobag – și că are o reputație bună. „Tinerii meșteri trebuiau să prezinte foaia de ucenic și un document cum că nu era iobag. Dacă fusese iobag, trebuia să arate că a fost eliberat de stăpân”, mai arată muzeografa. Documentul ar fi confirmat că nu era un iobag fugit de la stăpân, situație în care nu ar fi putut acede la o meserie.
Regulamentul prevedea și o formă de probă practică. „Se spune că de-abia după ce depășea aceste etape, i se permitea să facă tăietura de maestru. Aceasta era un test practic, pe lângă verificarea documentelor și ospățul pe care-l dădea tânărul”, mai arată ea.
Ospățul, cel mai interesant moment
De altfel, cel mai interesant moment era tocmai acest ospăț prin care noul meșter își celebra intrarea în breaslă. Până și acest moment trebuia să-i mulțumească pe ceilalți meșteri și, în special, pe staroști. „Tânărul meșter trebuia să ofere o masă meșterilor, membrilor breslei, o masă care consta din multe feluri de mâncare: o mâncare cu varză și carne, o mâncare piperată, o mâncare cu ghimbir, o friptură, 15 găleți de vin și, evident, o taxă în bani.”
În semn de respect, staroștii primeau câte două perechi de mănuși, un gest simbolic al recunoștinței. „În orice caz fie că fie că vorbim de măcelari, fie că vorbim de altă breaslă, dacă ceilalți meșteri nu erau mulțumiți de felul în care lucrează sau de această parte practică a ceremoniei de intrare în breaslă, nu era primit”, mai arată muzeografa.
Odată primit, tânărul meșter era considerat meșter provizoriu, timp de un an. După aceea, devenea membru deplin, cu toate drepturile și obligațiile. Însă o condiție esențială era însă căsătoria: „Tinerii meșteri trebuiau să se căsătorească în decurs de doi ani. Dacă nu, existau pedepse. Li se interzicea să practice meseria o lună de zile.”
Toleranță și solidaritate
Interesant este că, încă din secolul al XVI-lea, breasla măcelarilor din Baia Mare promova egalitatea între membri, indiferent de originea lor etnică. „Au fost niște neînțelegeri între meșterii măcelari de naționalități diferite, dar acestea au fost aplanate de regele Vladislav al II-lea și, până la urmă, toți aveau – indiferent de naționalitate – aceleași drepturi în breaslă.”
Astfel, fie că era maghiar, sas sau neamț, orice meșter care respecta regulile era tratat egal. Această abordare a contribuit la forța și coeziunea breslei, care a devenit una dintre cele mai importante din oraș. Iar ca dovadă este faptul că au primit în grijă acest turn. Se pare că era singurul din piatră, din moment ce este singurul care a rezistat atâtea sute de ani.
De la breaslă la istorie
Odată cu industrializarea, breslele au început să dispară. „În secolul al XIX-lea, deja se desființează. În 1872, practic, nu mai sunt rentabile. S-au liberalizat meseriile și s-au desființat breslele”, mai spune muzeografa.
A rămas însă Bastionul Măcelarilor, monumentul care amintește de perioada lor de glorie. Construit în secolul al XVI-lea, turnul a fost restaurat între 2009 și 2012. „Era într-o stare destul de avansată de degradare… dar a fost șansa lui acest proiect de restaurare, care a durat până în 2012. S-au amenajat niște ateliere de meșteșuguri populare tradiționale, pentru cei care doresc să ducă mai departe meșteșugurile astea populare.”
Astăzi, Bastionul Măcelarilor nu mai apără zidurile orașului, dar păstrează memoria unei comunități unite prin muncă, respect și tradiție. O breaslă care, timp de secole, a tăiat nu doar carnea, ci și distanța dintre meserie și demnitate.
