Paradoxul peștelui românesc: Produce 300 de tone de pește, dar nu poate să-l vândă / Gheorghe Nistor (inginer piscicol): „Competiția făcută de peștele de import este tot mai mare. Nu avem desfacere”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

România consumă tot mai mult pește, însă producătorii locali nu reușesc să profite pe măsură de această creștere. Consumul anual a ajuns la 9,3 kilograme pe cap de locuitor, de la aproximativ 6,4 kilograme în anii anteriori, în timp ce producția românească de pește din acvacultură a coborât la circa 9.500 de tone.

În același timp, importurile au ajuns la 130.000-140.000 de tone de pește și preparate din pește, potrivit datelor RomFish.

Pentru producătorii autohtoni, diferența dintre cererea din piață și capacitatea de a-și vinde marfa este una dintre cele mai mari probleme.

Un producător din Botoșani produce 300 de tone pe an

Gheorghe Nistor, inginer piscicol și proprietarul Piscicola Botoșani, produce aproximativ 300 de tone de pește anual.

Ferma se întinde pe 820 de hectare, dintre care 725 de hectare reprezintă luciu de apă. Complexul cuprinde peste 30 de bazine și produce specii precum crap, novac, sânger și caras.

O parte din producție ajunge la consumatori, iar ferma furnizează și material piscicol pentru popularea altor exploatații.

Problema nu este însă capacitatea de producție. Este piața.

„Nu avem asigurată desfacerea. Lucrăm cu lanțuri de pescării și marile hipermarketuri, dar competiția făcută de peștele de import, din Bulgaria, Turcia, Grecia, Ungaria sau Cehia, este tot mai mare dat fiind prețul cu care intră pe piața locală”, spune Gheorghe Nistor, potrivit ZF.

Peștele românesc concurează cu importuri mai ieftine

Pentru un crescător autohton, costurile de producție sunt doar una dintre probleme. La momentul vânzării, peștele românesc trebuie să concureze cu marfă venită din alte țări, uneori la prețuri cu care producătorii locali spun că este dificil să țină pasul.

Importurile de pește și preparate din pește au crescut la 130.000-140.000 de tone, de la aproximativ 100.000 de tone în anii anteriori.

Astfel, România ajunge să cumpere din exterior cantități mult mai mari decât reușește să producă în propriile ferme.

Iar printre produsele importate se regăsesc și specii care pot fi crescute în România.

RomFish atrage atenția că România importă inclusiv pește precum caras, crap, sânger și novac, specii pentru care există producție și capacitate de acvacultură locală.

Pentru crescătorii români, aceasta este una dintre cele mai mari contradicții ale pieței.

Consum mai mare, producție locală mai mică

Românii mănâncă mai mult pește decât în urmă cu câțiva ani.

Consumul a crescut de la 6,4 kilograme la aproximativ 9,3 kilograme pe cap de locuitor pe an.

În mod normal, o astfel de evoluție ar trebui să reprezinte o oportunitate pentru producătorii români.

În realitate, producția din acvacultură a scăzut la aproximativ 9.500 de tone anul trecut, de la 10.000-11.000 de tone în anii anteriori.

România are în jur de 500 de fermieri piscicoli, iar regiunea Moldovei este în prezent principalul furnizor de pește provenit din acvacultură.

Diferența față de trecut este însă uriașă.   Înainte de 1989, România ajunsese la o producție piscicolă de peste 50.000 de tone pe an.

Astăzi, producția de acvacultură este de câteva ori mai mică.

„Nu avem desfacere”

Pentru Gheorghe Nistor, problema nu este doar cât poate produce o fermă, ci cât poate absorbi piața pentru peștele românesc.

Un producător poate investi în bazine, furaje, material piscicol și tehnologie, poate crește peștele până la greutatea comercială, dar toate aceste investiții depind în final de existența unei piețe pentru marfă.

„Nu avem asigurată desfacerea”, spune producătorul din Botoșani.

Ferma lucrează deja cu pescării și marile lanțuri de retail, însă concurența importurilor pune presiune constantă asupra prețurilor.

Paradoxul peștelui românesc

Situația din piscicultură reproduce o problemă întâlnită și în alte sectoare ale agriculturii românești. Există producție locală, dar o parte importantă din consum este acoperită prin importuri.

În cazul peștelui, diferența este deosebit de mare: România produce aproximativ 9.500 de tone de pește în acvacultură, în timp ce importurile de pește și preparate din pește ajung la peste 130.000 de tone.

Asta înseamnă că, deși românii consumă mai mult pește, creșterea consumului nu se transformă automat într-o creștere a producției interne.

Iar pentru fermele care investesc în producția autohtonă, întrebarea nu mai este doar „cât putem produce?”, ci mai ales „unde vindem?”.

De la peste 50.000 de tone produse anual înainte de Revoluție, sectorul a ajuns la aproximativ 9.500 de tone.

În același timp, România a devenit dependentă de importuri pentru acoperirea cererii interne.

Iar paradoxul rămâne: românii mănâncă mai mult pește, dar fermele românești produc mai puțin.