Food noise: De ce te gândești mereu la mâncare când ești stresat și de ce ajungi să ciugulești toată ziua / Tania Fântână (nutriționist): Uneori, „food noise” nu este problema principală. Este doar locul în care se vede problema

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Poate ai avut și tu zile în care nu îți este neapărat foame, dar parcă te gândești întruna la mâncare. Deschizi frigiderul fără să știi exact ce cauți, iei o bucățică de brânză, apoi câteva nuci, guști din mâncarea copilului, mai iei un biscuite cu cafeaua și, câteva ore mai târziu, te trezești că ai din nou ceva în mână. Nu ai avut o masă adevărată, dar nici nu poți spune că nu ai mâncat.

Uneori, lucrurile acestea sunt puse imediat pe seama lipsei de voință. „Sunt o pofticioasă”, „nu mă pot abține”, „iar am început să ronțăi”. Dar există situații în care problema nu este foamea și nici lipsa de disciplină. Este acel fenomen pe care în ultimii ani oamenii au început să îl numească food noise, adică „zgomot alimentar”.

Termenul nu reprezintă un diagnostic medical sau psihiatric oficial. Este mai degrabă o expresie folosită pentru a descrie gândurile persistente și repetitive despre mâncare, care pot deveni atât de frecvente încât ocupă un spațiu mental disproporționat. În 2025, cercetători din domeniu au încercat chiar să formuleze o definiție științifică a conceptului, descriindu-l ca pe o preocupare cognitivă repetitivă, intruzivă și nedorită legată de mâncare. Conceptul se află încă în proces de clarificare și se intersectează cu noțiuni deja cunoscute precum poftele alimentare, foamea hedonică, preocuparea pentru mâncare și răspunsul la stimulii alimentari.

Vă recomandăm să citiți și: 8 din 10 români spun că se gândesc frecvent la mâncare / Doar 9% cunosc fenomenul „Food Noise”, arată un studiu

De unde a apărut termenul „food noise”?

Expresia nu are un autor unic și nu a fost inventată de medicina modernă. A început să circule în limbajul oamenilor care încercau să descrie cât de mult spațiu mental poate ocupa mâncarea, iar popularitatea ei a crescut foarte mult în ultimii ani, în special odată cu experiențele persoanelor care au început tratamente cu medicamente din clasa GLP-1.

Mulți dintre cei care au folosit aceste tratamente au descris o senzație foarte particulară: nu neapărat că „nu mai iubesc mâncarea”, ci că mâncarea nu le mai ocupă mintea atât de mult. Nu mai există aceeași nevoie de a se gândi ce vor mânca, ce dulce mai au în casă sau când vor lua următoarea gustare.

Această experiență a făcut ca termenul „food noise” să devină foarte popular. Dar este important să înțelegem că medicamentele GLP-1 nu au creat fenomenul. Mai degrabă, au făcut ca oamenii să observe și să descrie mai clar ceva ce unii experimentau deja de mult timp.

Food noise are și o componentă psihologică?

Da, iar aici lucrurile devin foarte interesante. Food noise nu trebuie privit nici exclusiv ca o problemă psihologică, nici exclusiv ca una biologică. Este mai degrabă rezultatul interacțiunii dintre foame, sistemul de recompensă, stres, emoții, obiceiuri, mediul alimentar și modul în care creierul reacționează la stimulii din jurul nostru.

Gândește-te la o mamă care are o zi în care copilul îi cere permanent ceva. Trebuie să pregătească masa, să strângă, să răspundă la mesaje, să rezolve lucruri la serviciu, să spele, să facă ordine, să fie atentă la copil și să se gândească la ce urmează. Nu are aproape niciun moment în care să se oprească si aproape in toate ocaziile trebuie sa faca altceva decat ar vrea sau ar avea nevoie.

La un moment dat intră în bucătărie și ia ceva de mâncare.

Poate nici nu îi este foame.

Dar mâncarea este acolo, este rapidă și oferă o recompensă imediată. Nu trebuie să planifice nimic, nu trebuie să plece nicăieri și nu trebuie să mai rezolve încă o problemă. Pentru câteva minute, primește ceva plăcut și familiar.

De aceea, în anumite situații, mâncarea nu mai este doar hrană. Devine pauză, recompensă, confort sau o formă foarte rapidă de reglare emoțională.

De ce stresul ne face să ciugulim?

Stresul nu se manifestă doar prin nervozitate sau oboseală. El poate influența și modul în care funcționează sistemul digestiv și comportamentul alimentar. Creierul și intestinul comunică permanent prin ceea ce numim axa creier–intestin, iar stresul poate modifica motilitatea gastrointestinală, sensibilitatea viscerală și modul în care percepem senzațiile digestive.

În paralel, stresul poate modifica apetitul și comportamentul alimentar. Unele persoane mănâncă mai puțin atunci când sunt stresate, în timp ce altele caută mai des alimente foarte gustoase, dulci sau grase. Nu există un singur răspuns universal la stres.

Dar există un mecanism foarte ușor de recunoscut în viața de zi cu zi: stresul creează nevoia unei recompense rapide.

Când ești obosită, frustrată, copleșită sau pur și simplu nu mai ai răbdare, creierul caută ceva care să schimbe rapid starea în care te afli. Mâncarea gustoasă poate face acest lucru foarte ușor. Iar dacă în jurul tău există permanent biscuiți, covrigei, ciocolată, pâine, chipsuri sau alte alimente foarte palatabile, creierul primește în mod repetat semnale că o recompensă este disponibilă imediat.

De aici poate apărea un circuit foarte simplu:

• stres → nevoie de pauză → mâncare → recompensă → repetarea comportamentului.

La început este o alegere. După suficient timp, poate deveni un automatism.

În timp, creierul poate învăța că bucătăria este locul în care mergi când ai nevoie să te simți puțin mai bine.

Și de ce ajungem balonate?

Aici apare o situație pe care o întâlnesc foarte des: „Nu mă deranjează atât că mă îngraș. Problema este că sunt mereu balonată și digestia mea nu mai este în regulă.”

Ciugulitul continuu poate contribui la această senzație. Nu pentru că fiecare gustare ar fi „rea”, ci pentru că dispar limitele clare dintre mese. Ajungi să mănânci puțin, dar foarte des, uneori în picioare, în grabă, în timp ce faci altceva sau în timp ce pregătești masa copilului.

Poți ajunge să înghiți mai mult aer, să mănânci mai repede decât îți dai seama și să nu mai observi foarte bine când ai ajuns la sațietate. În plus, dacă pe parcursul zilei se adună multe alimente diferite  fructe, lactate, pâine, gustări, dulciuri, cafea, băuturi carbogazoase volumul total de alimente consumate poate fi mai mare decât pare.

Iar peste toate acestea se poate suprapune stresul. Axa creier–intestin funcționează în ambele sensuri, ceea ce înseamnă că stresul poate influența digestia, dar și simptomele digestive pot deveni o sursă suplimentară de stres și preocupare.

Ce putem face concret?

Primul lucru pe care l-aș face nu este să îi spun unei persoane stresate să „nu mai ronțăie”. Dacă viața ei este deja plină de reguli, obligații și lucruri de făcut, încă o regulă de tipul „nu mai mânca între mese” poate deveni doar o nouă sursă de presiune.

Aș începe cu structura alimentației.

Încearcă să ai trei mese principale și, dacă este nevoie, o gustare planificată. Nu trebuie să mănânci la ore fixe la minut. Important este să existe o diferență între „acum mănânc” și „mă plimb prin bucătărie și tot gust câte ceva”.

Mesele principale ar trebui să fie suficient de consistente încât să te hrănească. O sursă de proteină, legume sau fructe, carbohidrați și o cantitate potrivită de grăsime pot constitui o structură simplă și eficientă. Când mesele sunt prea mici sau prea restrictive, foamea și preocuparea pentru mâncare pot deveni și mai puternice.

Un alt pas important este să începi să observi ce anume declanșează gustatul. Nu este nevoie să te întrebi obsesiv de fiecare dată dacă îți este foame. Dar atunci când mâna ajunge automat în dulap, poți face o pauză de câteva secunde și să te întrebi: „Îmi este foame sau am nevoie de o pauză?”

Uneori răspunsul va fi foarte simplu: „Da, îmi este foame.” Atunci mănâncă.

Alteori vei descoperi că ai nevoie de liniște, de o pauză, de somn, de puțină mișcare sau pur și simplu de câteva minute în care să nu îți mai ceară nimeni nimic.

Și aici este una dintre cele mai importante soluții: dacă mâncarea este singura pauză pe care o ai într-o zi, este foarte greu să nu ajungi să te gândești permanent la ea.

De aceea, avem nevoie de mici momente de recompensă care nu implică mâncare. Cinci minute pe balcon, o plimbare singură, un duș, o cafea băută liniștit, muzică în căști, câteva minute de respirație sau pur și simplu să stai fără să faci nimic pot părea lucruri mici, dar transmit creierului că există și alte modalități de a ieși din starea de tensiune.

Nu transforma food noise într-o nouă obsesie.

Există însă și o capcană. Dacă începi să te întrebi de 20 de ori pe zi „Oare asta este foame sau food noise?”, „Mănânc emoțional?”, „Am voie să mănânc acum?”, riști să ajungi să te gândești și mai mult la mâncare.

Scopul nu este să analizezi fiecare gând alimentar.

Scopul este ca mâncarea să ocupe mai puțin spațiu în mintea ta.

Iar dacă stresul este cronic, problema nu poate fi rezolvată doar prin nutriție. O femeie care muncește, crește un copil, are grijă de casă, doarme prost și nu are aproape deloc timp pentru ea nu are nevoie doar de un plan alimentar mai strict. Poate avea nevoie de sprijin psihologic, de limite mai clare, de mai multă odihnă și de modalități mai sănătoase de a-și regla stresul.

Uneori, „food noise” nu este problema principală.

Este doar locul în care se vede problema.