VIDEO | Fântâna de sănătate | Mâncatul compulsiv nu înseamnă doar poftă. Alina Costache, psihoterapeut: „Impulsul de a mânca poate ascunde nevoia de afecțiune, dar și frică, anxietate, tristețe sau alte nevoi profunde”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Mâncatul compulsiv nu înseamnă pur și simplu să mănânci prea mult. În centrul acestui comportament se află pierderea controlului, iar episoadele sunt însoțite frecvent de vinovăție, rușine și suferință psihică. Despre diferența dintre foamea fiziologică, foamea emoțională și mâncatul compulsiv a vorbit psihologul clinician și psihoterapeutul Alina Costache, invitata nutriționistului Tania Fântână în podcastul „Fântâna de sănătate”, o producție G4Food.

Mâncatul compulsiv începe cu pierderea controlului

Potrivit Alinei Costache, un episod de mâncat compulsiv nu pornește, de regulă, de la foame fiziologică. Persoana simte un impuls de a mânca, iar acest impuls poate ascunde nevoi emoționale care nu sunt conștientizate.

„Mâncatul compulsiv are în centrul său pierderea controlului”, explică psihoterapeutul. Episoadele pot avea loc fără ca persoana să fie atentă la ce și cât mănâncă și se pot încheia abia când apare senzația de prea plin sau chiar voma.

Un alt element important este suferința psihică. După astfel de episoade pot apărea vinovăția, rușinea, dezgustul față de sine și retragerea. De aceea, spune Costache, mâncatul compulsiv apare adesea în singurătate.

Foamea emoțională apare brusc

Diferența dintre foamea fiziologică și cea emoțională poate fi observată și prin felul în care apare senzația. Foamea fiziologică se instalează treptat și oferă mai multe ocazii de a răspunde nevoii de hrană. În schimb, „foamea emoțională se instalează brusc”, spune psihoterapeutul.

În aceste situații, persoana poate ajunge să consume dulciuri, biscuiți sau alte alimente aproape automat, fără să fie conștientă de momentul în care a început să mănânce. Alina Costache explică faptul că, în mâncatul compulsiv, persoana poate ajunge să se deconecteze de senzațiile corpului.

Impulsul de a mânca poate ascunde „nevoia de afecțiune, nevoia de atașament, nevoia de conexiune”, dar și frică, anxietate, tristețe sau alte nevoi profunde. Sațietatea nu oprește întotdeauna episodul, pentru că problema pe care încearcă să o regleze mâncarea nu este una fiziologică.

Restricția alimentară poate alimenta cercul vicios

Un alt mecanism discutat în podcast este relația dintre restricție și mâncatul compulsiv. Potrivit psihoterapeutului, restricția alimentară poate deveni un factor declanșator, pentru că presupune încercarea de a controla o funcție fiziologică pe care corpul nu o poate menține indefinit sub control.

„Restricția alimentară înseamnă preocupare pentru hrană”, afirmă Alina Costache. După o perioadă de înfometare sau restricție severă poate apărea pierderea controlului, urmată de vinovăție și rușine. Persoana revine apoi la o restricție și mai drastică, iar ciclul se repetă.

Psihoterapeutul face și o diferență între vinovăție și rușine. Vinovăția poate indica faptul că o persoană dorește să repare sau să schimbe ceva. Rușinea transmite însă ideea că „este ceva în neregulă cu mine”, ceea ce poate face schimbarea și mai dificilă.

„Mâncatul compulsiv vine cu un mesaj”

În loc să privească episodul doar ca pe un comportament de eliminat, Alina Costache recomandă explorarea funcției pe care acesta o are. „Stresul din viața noastră vine cu un mesaj pentru noi”, spune ea, iar mâncatul compulsiv poate semnala că există o problemă care are nevoie de atenție.

Psihoterapeutul vorbește despre importanța reconectării cu propriul corp și a dezvoltării unei mai bune capacități de a identifica senzațiile și emoțiile. În acest proces, blândețea și compasiunea pot înlocui critica permanentă.

Un alt element discutat este graba. Costache citează ideea lui Gabor Maté potrivit căreia „graba este răspunsul nostru la traumă” și explică faptul că trecerea de la automatism la prezență presupune timp și autocunoaștere.

Relația cu mâncarea se formează devreme

Invitata podcastului a vorbit și despre felul în care relația cu hrana se poate construi încă din copilărie. Hrănirea este una dintre primele forme de alinare și conexiune pe care le experimentăm, iar copilul poate învăța, în timp, să asocieze mâncarea cu liniștirea sau confortul.

În acest context, părinții au un rol important în modul în care copilul ajunge să-și recunoască foamea, frica, disconfortul sau nevoia de apropiere. Costache subliniază însă că aceste experiențe nu trebuie transformate într-o relație simplă de tip cauză-efect și nici într-un motiv de culpabilizare a părinților.

Mesajul final al psihoterapeutului este legat de „blândețe”.

„Dacă reușesc să găsesc în mine acea blândețe care îndulcește vocea critică interioară”, spune Alina Costache, „pot începe să construiesc o relație diferită cu propriul corp”. În această perspectivă, schimbarea nu pornește de la control și pedeapsă, ci de la înțelegerea nevoilor care stau în spatele comportamentului alimentar.