VIDEO | De ce trebuie lăsați copiii să se murdărească atunci când mănâncă / Corina Gheorghe, psiholog: „Jocul senzorial poate contribui la acceptarea alimentelor”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Teama de murdărie și graba părinților pot limita ocaziile prin care un copil învață să tolereze diferite senzații. Pentru copiii cu tulburare de spectru autist și sensibilități senzoriale, atingerea alimentelor și jocurile cu materiale diferite pot reprezenta o etapă importantă înaintea acceptării unei mâncări noi.

Psihologul Corina Gheorghe a vorbit despre această problemă în podcastul „Fântâna de sănătate”, realizat de Tania Fântână la G4Food. Potrivit specialistei, adulții îi hrănesc uneori pe copii pentru a economisi timp și pentru a evita murdărirea hainelor, a mesei sau a podelei. „Revin la agitația pe care noi o avem ca părinți, pentru că acestea sunt timpurile. Nu facem lucrurile cu rea-voință, dar nu mai avem răbdare cu copiii să se murdărească și spunem: «Îi dau eu să mănânce, ca să nu se mai murdărească». Dar copiii trebuie să se murdărească”, explică psihologul. Atunci când atinge mâncarea, copilul descoperă dacă este moale, lipicioasă, umedă, rece sau caldă. Această explorare îl ajută să se familiarizeze cu senzațiile înainte ca alimentul să ajungă în gură.

Experiențele senzoriale nu trebuie să se limiteze la momentul mesei. Copilul poate picta cu acuarele lavabile și netoxice, se poate juca în nisip sau poate simți noroiul între degete, întotdeauna într-un mediu sigur și sub supravegherea unui adult. Unii copii caută asemenea senzații. Alții nu suportă să aibă mâinile murdare și încearcă imediat să le șteargă. În aceste situații, obiectivul nu este obligarea copilului să suporte disconfortul, ci creșterea treptată a toleranței. „Încercăm să mărim treptat timpul în care copilul se obișnuiește și acceptă că este în siguranță, chiar dacă are mâna murdară de acuarelă, de exemplu”, spune Corina Gheorghe.

Refuzul alimentului poate fi o reacție de apărare

Un copil care plânge, îndepărtează farfuria sau refuză să atingă un aliment nu încearcă neapărat să provoace adultul. Reacția poate apărea pentru că alimentul este perceput ca o amenințare. O piersică poate fi plăcută pentru părinte, dar puful de pe coajă, mirosul sau zeama fructului pot produce un disconfort intens copilului. Dacă acesta nu poate explica ce simte, va comunica prin comportament: plânge, se retrage, întoarce capul sau aruncă alimentul. „Copilul reacționează astfel pentru că se apără. În momentul în care se află în fața unui lucru care pare primejdios pentru el, este normal să se apere, așa cum am face și noi”, arată psihologul.

Lipsa timpului sau a informațiilor îi poate determina pe adulți să interpreteze reacția drept răsfăț. Corina Gheorghe recomandă însă observarea cauzei din spatele comportamentului. Părintele poate urmări dacă refuzul apare la anumite texturi, mirosuri, temperaturi sau culori. De asemenea, contează dacă alimentul este acceptat într-o formă, dar nu și în alta. Copilul poate refuza o piersică din cauza pufului, dar poate accepta fructul curățat de coajă sau o nectarină.

Jocul poate reduce presiunea de la masă

Acceptarea unui aliment nu trebuie să înceapă obligatoriu prin gustare. Pentru un copil cu aversiune puternică, primul pas poate fi simpla tolerare a fructului în apropiere. Părintele poate introduce alimentul într-un joc. O piersică poate fi tăiată și oferită, imaginar, unei păpuși sau unui animal de jucărie. Copilul poate privi, apoi se poate apropia sau poate atinge alimentul atunci când se simte pregătit. „Am uitat să ne jucăm ca adulți. Putem să împărțim piersica și să o dăm animalelor sau păpușilor. Părintele poate inventa un joc prin care copilul să înțeleagă că este în siguranță și că se poate juca și cu mâncarea”, explică psihologul. Scopul nu este păcălirea copilului și nici introducerea forțată a alimentului în gură. Prin joacă, mâncarea poate deveni treptat mai puțin amenințătoare. Copilul poate învăța că alimentul poate sta pe masă fără să îi facă rău, apoi că îl poate atinge sau mirosi.

Această familiarizare nu garantează că alimentul va fi acceptat imediat. Procesul poate dura, iar ritmul diferă de la un copil la altul. Dacă apar reacții puternice, dificultăți de mestecare sau un meniu extrem de restrâns, este necesară evaluarea unui specialist.

Răbdarea părinților rămâne esențială. În loc să vadă numai refuzul, adultul trebuie să încerce să înțeleagă senzația care l-a provocat. Pentru copil, drumul către un aliment nou poate începe nu cu prima înghițitură, ci cu momentul în care acceptă să îl privească fără teamă.