VIDEO REPORTAJ | Satul din România unde oamenii încă trăiesc din troc / Gheorghe Tisanu, apicultor de 83 de ani din satul Tisa: „Dai orice și primești orice! Îi dau buruienile din curte și-mi dă o cană de lapte!”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

„În general, aici, la noi, la țară, se trăiește prin troc. Încă funcționează trocul”, ne spune Gheorghe Tisanu, fost profesor în Vâlcea, actualmente pensionar și pasionat apicultor. Aici nu sunt bancomate, lumea nu umblă cu bani, iar schimbul în natură, trocul, este cuvânt de lege.

Vezi galeria foto
4 poze

Îl ascultam și nu-mi venea să cred! Parcă dintr-o dată am simțit că intru într-o altă lume, că mă întorc în timp. Și chiar așa a fost, când, am urcat pe munte, de la Băile Olănești, ca să ajung în satul Tisa.

Tisa este un sat frumos, de munte, unde am văzut prima dată fluturi negri, dar și urme de urs.

O localnică, pornită la cules de lemne și însoțită de 3 câini, mi-a spus că s-a întâlnit de multe ori cu ursul. Are în spate două-trei crengi lungi de copac, pe care le cară greu, cu riscul de a se întâlni din nou, cu ursul.

Din peste 20 de stupi, i-au rămas 6!

În satul Tisa, timpul pare să curgă altfel. Aici, între dealuri și gospodării răsfirate, oamenii încă își cunosc vecinii. De altfel, nici nu este greu, în condițiile în care mai sunt doar 14 case locuite.

Aici aveam să-l cunosc pe fostul profesor GheorgheTisanu, actualmente apicultor pasionat.

La 83 de ani, el încă se ocupă de stupii săi. Nu mai pleacă însă cu albinele în pastoral, așa cum făcea odinioară. Vârsta și puterile nu îi mai permit, dar pasiunea pentru albine a rămas.

Locuiește la Olănești, dar are aici, la Tisa un petec de pământ și casa strămoșească, veche de mai bine de 100 de ani.

În gospodărie are toate uneltele necesare pentru lucrul cu stupii: centrifugă și echipamente pentru întreținerea familiilor de albine. Din cei peste 20 de stupi pe care îi avea, îmi spune că i-au mai rămas doar șase.

„Mi-au murit astă iarnă. Mi i-au mâncat viespile”, povestește apicultorul.

Chiar și așa, din cei șase stupi rămași a reușit să scoată aproximativ 20 de kilograme de miere.

Mierea nu este plătită pe măsura efortului

Apicultura nu este, spune Gheorghe Tisanu, o ocupație ușoară. Fiecare stup trebuie verificat, iar apicultorul trebuie să urmărească permanent starea familiei de albine, existența puietului și rezervele de hrană pentru perioada rece.

„Controlez dacă este bine stupul, dacă are puiet, dacă începe să omoare trântorii acum, la sfârșitul lunii respective”, explică el.

O atenție deosebită este acordată și rezervelor de miere necesare pentru iarnă.

„Nu e plătită mierea, cu banii cu care o vând cei care o vând. Nu e plătibilă”, spune apicultorul, convins că munca din spatele unui borcan de miere este mult mai mare, decât lasă să se vadă prețul de la raft.

„Mirosiți a parfum și albinelor nu le place”

În trecut, mergea cu stupii în pastoral, însă acum nu mai poate face acest lucru.

„La 83 de ani nu mai pot pleca cu ei în pastoral”, spune el.

Vreau să mă apropii mai mult de stupi, dar nu mă lasă, îmi spune că e periculos: ”Mirosiți a parfum și albinelor nu le place”, mă lămurește apicultorul.

Tisa, satul în care trocul încă funcționează

Viața la țară nu este neapărat ușoară, dar oamenii au învățat să se descurce unii cu ajutorul celorlalți. Aflu de la el că, în Tisa, trocul nu este doar o amintire, ci o realitate de zi cu zi.

„În general, aici, la noi, la țară, se trăiește prin troc. Încă funcționează trocul”, povestește Gheorghe Tisanu.

Regula este simplă: fiecare oferă ceea ce are și primește ceea ce îi este necesar.

„Dai orice și primești orice”, spune el.

Două borcane de miere pot deveni, în funcție de înțelegerea dintre oameni, alte produse de care o familie are nevoie. Un vecin poate avea legume, altul lapte, sau o pasăre, iar altul miere.

Schimbul nu se face după o listă strictă de prețuri. Oamenii se cunosc, se înțeleg și se ajută între ei, cu ce au în grădină sau în cămară, ne spune fostul profesor.

Astfel de schimburi de produse, de care știm din cărțile de istorie, țin locul unui sistem comercial complicat. Este o formă de economie rurală bazată pe încredere. Și este bine că e așa, întrucât viața este foarte dură aici, în vârf de munte.

Buruieni, la schimb, pentru o cană de lapte!

Gheorghe Tisanu are și o mică grădină. În solar cultivă roșii și ardei, iar afară are ceapă. A re și zmeură în curte, dar încă nu s-a copt.

Aflu că sunt animale puține în sat. Mai există însă un vecin care are o vacă, ceea ce înseamnă că sătenii nu duc lipsă de lapte, întrucât și în acest caz funcționează aceeași logică a schimbului.

„Îi dau toate buruienile pe care le scot din grădină. Mă duc și i le duc. El îmi dă o cană de lapte”, povestește râzând, Gheorghe Tisanu.

Este un soi de schimb simplu, aproape simbolic, dar care spune multe despre felul în care oamenii din comunitățile rurale au învățat să supraviețuiască și să se ajute reciproc. Este, practice, schimbul de dinaintea ”comerțului pe carnet”, când oamenii cumpără pe datorie. Avantajul trocului este că nu presupune să existe nicio datorie între oameni!

Tristețea unui sat care se golește încet

Tisa este și povestea unui sat care îmbătrânește și se depopulează. Case sunt mai multe, însă cele locuite permanent sunt tot mai puține.

După ce începe să numere gospodăriile, Gheorghe Tisanu ajunge la concluzia că doar 14 case mai sunt locuite. De altfel, nici el nu stă iarna aici, pentru că e greu.

„Vreo paisprezece case, mai sunt locuite”, spune el.

În spatele acestei cifre se află o realitate întâlnită în multe sate românești: casele rămân încă în picioare, dar oamenii pleacă. Unele gospodării sunt părăsite, altele sunt folosite doar sezonier, iar comunitatea devine tot mai mică.

În acest peisaj, fiecare om care rămâne este parte din istoria nescrisă a locului, așa cum este și Gheorghe Tisanu.

Casa strămoșească din 1890 și povestea unei familii venite din Ardeal

Gheorghe Tisanu locuiește într-o casă despre care spune că datează din anul 1890. Povestea familiei sale merge însă mult mai departe.

Îmi spune că strămoșii lui ar fi venit din Ardeal, din zona Sibiului, în urmă cu mai multe generații, la 1700.

„Au venit străbunii din Ardeal. De acolo au fugit și aici au venit. Au plecat de acolo iobagi și au ajuns aici boieri, că au plecat cu tot cu turmele de oi”, spune el râzând.

Este o istorie de familie transmisă oral, din generație în generație, pe care fostul profesor e bucuros că are cui s-o mai spună.

Este nepotul fostului ministru comunist Constantin Pârvulescu

Gheorghe Tisanu spune că a fost „profesor maestru” și că este nepotul lui Constantin Pârvulescu, una dintre figurile politice importante ale perioadei comuniste, de fapt singurul ministru care a avut curajul să-I spună lui ceaușescu că e ”analfabet”.

Îl întreb dacă nu a avut de suferit de pe urma unchiului său celebru:

”Ba bine că nu!”

El își amintește și un episod în care ar fi fost reținut și dus la poliție, de securiști. I-a fost teamă atunci, dar cum securiștii erau fosti colegi din liceu, a scăpat ușor, cu câteva borcane de miere!

„Dar am dus o frică…”, își amintește el.

Sunt fragmente dintr-o viață trăită într-o perioadă în care oamenii învățaseră să fie precauți cu ceea ce spun și cu cei în fața cărora vorbesc.

 „Noi suntem cei care suferim”

La 83 de ani, Gheorghe Tisanu privește cu scepticism spre societatea de astăzi. Este nemulțumit de modul în care oamenii simpli sunt reprezentați și consideră că politicienii sunt departe de realitățile celor care trăiesc din pensii și din munca de zi cu zi.

„Noi suntem cei care suferim”, spune el. E supărat că trebuie să plătească acum impozit din pensie, după ce a plătit o viață, impozit din salariu.

Altfel, își face singur bulion din roșiile pe care le cultivă și pune la conservat toate legumele pe care le are în curte. Însă recunoaște cu demnitate că fără roadele pe care le cultivă nu s-ar descurca.

La 83 de ani, Gheorghe Tisanu își continuă viața cu ceea ce are la îndemână: șase stupi, o grădină, câteva legume și o comunitate mică în care oamenii încă se ajută.

Nu mai are cei peste 20 de stupi de altădată. Nu mai pleacă în pastoral și nici satul nu mai are oamenii pe care îi avea cândva.

Dar albinele continua să producă miere, roșiile cresc în solar, ceapa este pusă în grădină, iar buruienile ajung hrană pentru vaca vecinului, în schimbul unei căni de lapte.

„Dai orice și primești orice”, îmi răsună încă în minte, vorbele lui, după ce ne despărțim.