De ce secetele nu lovesc întreaga lume în același timp / Cercetătorii au găsit explicația în oceane, dar studiul nu arată că pericolul secetei dispare

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

O secetă care să afecteze simultan regiuni întinse ale lumii ar putea fi mai puțin probabilă decât se credea. Oamenii de știință au descoperit că modelele naturale de temperatură ale oceanelor pot împiedica sincronizarea fenomenelor de secetă la scară planetară.

Cercetarea sugerează că schimbările climatice naturale din oceane acționează ca un fel de „frână” globală. Atunci când o regiune intră într-o perioadă de uscăciune, alte zone pot evolua diferit. Studiul a analizat înregistrări climatice din perioada 1901-2020, potrivit ScienceDaily. Cercetătorii au constatat că secetele sincronizate au afectat simultan doar între 1,8% și 6,5% din suprafața terestră a planetei.

Estimarea este mult mai redusă decât afirmațiile anterioare, care sugerau că până la o șesime din suprafața Pământului s-ar putea confrunta cu uscăciune în același timp.

Cercetătorii au identificat mai multe „centre ale secetei”

Echipa a investigat modul în care secetele din regiuni îndepărtate coincid în timp și ce factori influențează propagarea sau separarea lor. După analizarea a mii de conexiuni între secete din întreaga lume, cercetătorii au identificat mai multe regiuni care funcționează ca „centre ale secetei”. Printre acestea se numără Australia, America de Sud, sudul Africii și anumite zone din America de Nord.

Una dintre principalele forțe care influențează aceste tipare este fenomenul El Niño-Oscilația Sudică, cunoscut sub acronimul ENSO. Acest ciclu natural de încălzire și răcire din Oceanul Pacific modifică regimul precipitațiilor în numeroase regiuni ale lumii. În anii marcați de El Niño, Australia devine adesea un important centru al secetei, în timp ce alte regiuni reacționează diferit. În timpul fenomenului La Niña, modelul se schimbă din nou. Secetele tind să fie distribuite mai larg geografic, în loc să formeze un tipar global concentrat.

Tocmai aceste diferențe pot împiedica sincronizarea secetelor la nivel mondial. Condițiile oceanice care favorizează uscăciunea într-o regiune nu produc automat același efect peste tot.

Precipitațiile explică cea mai mare parte a schimbărilor

Cercetătorii au analizat și modul în care precipitațiile și temperaturile influențează împreună gravitatea secetelor. Rezultatele arată că, în ultimele decenii, aproximativ două treimi din schimbările pe termen lung privind severitatea secetei pot fi atribuite modificărilor cantității de precipitații. Restul de aproximativ o treime este legat de creșterea evaporării provocată de temperaturile tot mai ridicate. Astfel, încălzirea poate agrava deficitul de apă chiar și atunci când scăderea precipitațiilor nu este singurul factor.

Echipa a analizat și producțiile istorice de grâu, orez, porumb și soia, pentru a înțelege modul în care secetele moderate afectează agricultura. O secetă simultană în mai multe mari regiuni producătoare poate reduce oferta de alimente și poate pune presiune pe prețurile internaționale. Dacă fenomenele nu se sincronizează, producția din zonele neafectate poate compensa parțial pierderile din alte regiuni.

Noua abordare ar putea ajuta oamenii de știință să identifice și regiuni de „avertizare timpurie”. Evoluția secetei într-o anumită zonă ar putea oferi indicii despre riscurile care urmează să apară în alte regiuni conectate climatic.

Studiul nu arată că pericolul secetei dispare. Temperaturile mai ridicate continuă să intensifice evaporarea, iar modificările precipitațiilor pot agrava lipsa apei. Concluzia este însă că o sincronizare a secetelor la scară globală pare mai puțin probabilă decât sugerau unele estimări anterioare, iar explicația se află, în mare măsură, în modul în care oceanele redistribuie riscurile climatice.