Înainte de apariția congelatoarelor, tăietorii de gheață erau cei care asigurau conservarea mâncării în sezonul cald

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Înainte ca tehnologia modernă să aducă frigul în bucătăriile noastre printr-o simplă apăsare de buton, conservarea alimentelor depindea de o armată de oameni care își riscau viața pe lacuri înghețate și creste montane. Aceasta este povestea unei meserii uitate, care a pus bazele logisticii frigorifice globale, tăietorii de gheață, relatează Mediafax.

Îți poți imagina viața fără frigider ?

Până acum aproximativ un secol, această realitate făcea indispensabilă o categorie profesională ce lucra în condiții extrem de dure: tăietorii de gheață. Această meserie periculoasă a fost precursoarea refrigerării moderne înainte de a fi complet ștearsă de pe hartă de apariția electricității și a electrocasnicelor domestice, notează National Geographic.

Deși culturile antice (grecii, romanii sau chinezii) stocau zăpadă din timpul iernii pentru lunile calde, secolul al XIX-lea a transformat această activitate într-o industrie globală gigantică. Gheața devenise un bun de primă necesitate, extras deopotrivă de pe lacurile din Scandinavia și America de Nord, dar și din „gropile de zăpadă” din regiuni calde, precum Spania.

De la plugurile cu cai la blocurile de gheață de 45 kg

Procesul de recoltare a gheții presupunea o combinație perfectă de forță și precizie. În zonele reci din Canada sau de-a lungul fluviului Sfântul Laurențiu, lucrătorii așteptau ca stratul de gheață al lacurilor să atingă o grosime de minimum 30 de centimetri.

Odată îndeplinită această condiție, începea procesul, care avea trei etape:

1. Curățarea: Suprafața înghețată era curățată manual de zăpadă.

2. Trasarea: Cu ajutorul plugurilor trase de cai, se trasau grile geometrice perfecte pe luciul apei.

3. Tăierea: Folosind fierăstraie uriașe, care depășeau deseori lungimea de un metru, tăietorii desprindeau blocuri masive cu greutăți cuprinse între 20 și 45 de kilograme.

Cum se producea gheața în România

Tradiția a existat și pe teritoriul românesc. Pe timp de iarnă, bărbații scoteau blocuri mari de gheață din lacuri și le transportau în „ghețării” sau beciuri subterane izolate. Aici, gheața era conservată până în timpul verii, când era vândută negustorilor și localnicilor.

Depozitarea între straturile de rumeguș

Cum reușeau oamenii din secolul XIX să țină gheața în stare dură în iulie sau august? Răspunsul stă în termodinamică și izolare ingenioasă.

Blocurile extrase erau încărcate pe sănii și transportate în depozite speciale de gheață. Aceste clădiri erau parțial îngropate în pământ sau dotate cu pereți extrem de groși. Elementul cheie care oprea topirea erau rumegușul sau paiele. Blocurile de gheață erau împachetate în straturi dense de rumeguș, care acționa ca un izolator termic excepțional. Datorită acestei metode, gheața rezista luni de zile, alimentând spitalele, pescăriile și casele burgheziei în plină caniculă.

O meserie la limita hipotermiei și a morții

Tăietorii de gheață, de multe ori pescari sau fermieri care aveau nevoie de bani pe timp de iarnă, înfruntau condiții de muncă inumane. Pe lângă riscul permanent de degerături din cauza temperaturilor extreme, cel mai mare inamic era gheața fragilă.

O simplă eroare de calcul sau un pas greșit putea duce la prăbușirea unui muncitor sau a calului său în apa înghețată, accidentele soldându-se aproape instantaneu cu decesul prin înec sau hipotermie. Cu toate acestea, profitul era uriaș. Companii de profil, precum Arctic Ice Company (fondată în 1882), mutau anual sute de mii de kilograme de gheață, devenind piloni de sprijin pentru industrii întregi, cum ar fi cea a berii sau a peștelui proaspăt.

Declinul acestei epoci/ Ultimul tăietor de gheață din Anzi

Sfârșitul acestei epoci a fost dictat de progresul tehnologic din primele decenii ale secolului XX. Invenția refrigerării mecanice și explozia frigiderelor electrice din anii 1920–1930 au prăbușit cererea de gheață naturală. Noua tehnologie a adus nu doar confort, ci și un plus de igienă, având în vedere că gheața de pe lacuri era deseori contaminată.

Cu toate acestea, meseria a supraviețuit izolat în mod miraculos în Anzii ecuadorieni, prin figura legendară a lui Baltazar Ushca.

Cunoscut drept „ultimul tăietor de gheață de pe Chimborazo”, Baltazar a urcat timp de peste 60 de ani, de două ori pe săptămână, la o altitudine de 4.800 de metri pe vulcanul Chimborazo. Înarmat doar cu un topor și un târnăcop, el extrăgea gheață glaciară pură pentru a o vinde în piețele locale din Riobamba, unde localnicii o foloseau la prepararea băuturilor tradiționale.

Povestea sa a făcut înconjurul planetei prin intermediul unui documentar realizat de jurnalistul ucrainean Dmytro Komarov. Ulterior, puritatea gheții sale a fost certificată în laborator, transformându-se într-o afacere de apă îmbuteliată direct de pe ghețar.

Baltazar Ushca s-a stins din viață în anul 2024, la vârsta de 80 de ani, lăsând în urmă amintirea unei meserii de top în istoria supraviețuirii umane.