Foto: G4Food
O piațetă largă din Benicàssim și restaurante de jur împrejur. Aici ne-am întâlnit cu Alin Petrică, ziarist cu ștate vechi, și care, de câțiva ani, de când a venit aici, este corespondent în Spania pentru ziare, posturi TV sau radio din România. Prin natura meseriei merge la toate evenimentele organizate de români în zonă, îi cunoaște pe toți și este, poate, cel mai bun ghid din provincia Castellón dacă vrei să găsești pe cineva din comunitatea românească.
Românii din Castellón și restaurantele lor
Acum 20 de ani provincia Castellón, o zonă importantă din comunitatea autonomă a Valenciei, a fost prima regiune spaniolă „colonizată” de români. Primii sosiți au lucrat în agricultură la cules de citrice, apoi s-au adus unul pe altul. Dacă la început veneau pe perioada sezonului de lucru, în câțiva ani au rămas aici, și-au adus familiile, au continuat să muncească sau și-au înființat firme și viața a mers în continuare. Locurile sunt frumoase, vremea e caldă cam tot timpul anului, terenurile fertile, construcțiile nu se opresc niciodată.
Peste 50.000 de români locuiesc astăzi în Castellón, atât în oraș, cât și în regiune, iar în Benicàssim, de unde este Alin, în jur de 12.000. Nu-i de mirare că „unul din cinci restaurante e românesc”, iar localnicii de aici știu bine ce-i cu sarmalele, micii sau ciorbițele românești.
Cum găsești un român în Benicàssim
Răspunsul lui Alin e simplu: Intri într-un restaurant și întrebi cine e român aici? Cineva sigur e și te poate îndruma cu ce ai nevoie. Majoritatea conaționalilor noștri de aici lucrează în construcții și în HoReCa. Așa că și dacă nu-i restaurant românesc ori al unui român, sigur unul de-al nostru e chelner, bucătar. Clienți sigur sunt destui.
De altfel terasa pe care ne-a invitat Alin să stăm la povești e a restaurantului lui Costel. Chelnerii vorbesc românește, iar bucătăreasa e din Galați.
Gastronomia românească e deja de-a locului
Nu doar românii și spaniolii mănâncă sarmale și mici, ci și turiștii. „În tot timpul anului vin englezi, olandezi, francezi, și aici este mereu plin, spune Alin. Diferența dintre restaurantele celelalte și restaurantele românești de aici este că… mâncarea e gustoasă și sunt porții foarte mari, iar turiștii și spaniolii apreciază lucrul ăsta, pentru că pe bani relativ mai puțini decât la alții, mănâncă mai bine și mai mult”.
Când ne-am ridicat de la masă era ora prânzului. Am străbătut piața, în drum spre mașină, trecând printre oameni care vorbeau în diferite limbi, dar pe masă erau tapas și sarmale cu mămăligă. Nu pot să neg că mi-a plăcut la nebunie.
Proiectul „De la Sarmale la Tapas” este susținut de Ambasada Regatului Spaniei în România
Montaj video: Sergiu Ioana.
Interviul a fost transcris cu Vatis Tech.
Citește și
Citește interviul complet aici:
Ioana Costescu: Cum ți se pare comunitatea românească de aici?
Alin Petrică: Am ajuns în Benicàssim acum șapte ani. A fost o decizie personală, de familie. Am venit aici în Benicàssim pentru că erau niște prieteni care stăteau aici. Inițial, noi voiam să venim în excursie cu familia, cum ar veni, dar printr-o discuție destul de aplicată și rapid, am luat decizia. Am zis: „Ia să mergem de tot”. Lucrurile au fost complicate la venire, că a trebuit să ne reglăm cu serviciul, cu banii, dar cumva am sărit așa în gol, ca decizie. Am ajuns aici unde stătea prietenul nostru, am stat la el o perioadă și pe urmă ne-am făcut rost. Ca toți de aici, am început să ne integrăm, primii ani mai dificili, dar pe urmă lucrurile s-au așezat foarte bine, deci nu a fost nicio problemă. Comunitatea de români…
Prima dată am cunoscut niște vecini întâmplător. În locul unde stăteam eu atunci, unde ne-am găsit chirie, stătea o familie de români, iar el fusese sunetist la Realitatea.
Ioana Costescu: Ah, deci tot din branșă?
Alin Petrică: Da, tot din branșă. El fusese de pe tura de noapte, înainte de 2010, pe perioada aia, 2010–2012, maxim, și eu am lucrat cu el, că eu făceam matinalul.
Ioana Costescu: Ah, vă cunoșteați!
Alin Petrică: Da, dar nu știam de unde să-l iau. Ne-am întâlnit și am zis: „Bă, eu te știu pe tine, tu mă știi pe mine?” Și uite-așa ne-am dat seama că am lucrat împreună. Pe urmă, încet-încet, am început să cunosc, în primul rând, comunitatea românească din Castellón. Apoi, pentru că am colaborat cu mai multe ziare din România (cu Libertatea…), mai era un ziar care îmi spunea ce vor pentru diaspora, ca să produc știri cum își propuneau ei.
Căutam oameni cu povești, cum cauți și tu și cum caută toți jurnaliștii. Și instinctual… m-am dus către aceste organizații care, de fapt, îi reprezintă. Pe români i-am cunoscut, deja îi cunosc pe toți. Nu am niciun dubiu că îi știu pe toți de aici din zona asta, a Castellón-ului. Sunt vreo 12 (organzații de români-n.r.), poate chiar mai multe, că depinde cât de larg e cercul. Și am colaborat cu ei, cum se colaborează: ei făceau evenimente, eu le propuneam, dacă era OK, le dădeam o formă și le făceam știre. Pe urmă, am început să-i cunosc și pe oamenii care stau pur și simplu, cum sunt oamenii de aici, de exemplu.
Noi suntem… În Benicàssim este o localitate eminamente turistică. Sunt 20.000 de rezidenți care stau aici. Aici sunt 1.006 români, așa scrie pe site-ul primăriei. Printre ăștia 1.006… probabil în realitate sunt ceva mai mulți. Sunt oameni de toate categoriile — aici mă refer la categorii luate strict ca meserii.
Ioana Costescu: Am înțeles.
Alin Petrică: Sunt care lucrează în spitalul municipal (cel care, dacă mergi spre Castellón, e prima clădire mare), sunt care lucrează în instituțiile de stat. La [o localitate de aici] este o fată care are cetățenie, care lucrează aici. Sunt foarte mulți care lucrează în construcții, sunt foarte mulți care lucrează în hostelería, cum se numește aici (HoReCa-n.r).
Ioana Costescu: Asta voiam să te întreb: dacă sunt oameni care lucrează în gastronomie, în producția alimentară, în agricultură.
Alin Petrică: Cred că cei mai mulți de aici din zona noastră lucrează în construcții și în hostelería (în HoReCa, cum ziceam). Aici, unde suntem noi acuma, este un restaurant care este un brand local, și este (și cu specific) spaniol. Dar este deținut de un român, îl cheamă Costel. Toți angajații sunt români, în afară de momentele de „full” când sezonul este foarte puternic, cum e în august, când sunt angajați și columbieni. Cred că acuma sunt și spanioli, cred că a fost și o ucraineancă. Deci sunt români implicați aici, iar la bucătărie sunt bucătărese românce din zona Galați, am înțeles, care gătesc extraordinar. Pe meniu sunt mâncăruri românești și mâncăruri spaniole, pentru că vin oameni și spanioli și români, dar și din toate campingurile din jur.
În tot timpul anului vin englezi, olandezi, francezi, și aici este mereu plin. Eu am stat acum câteva zile cu un prieten care stă și el aici și auzeam la masa de lângă. Erau niște tinere spaniole care vorbeau în spaniolă despre cât de bune sunt sarmalele aici. Practic, au venit special să mănânce aici sarmale. De aia s-au oprit aici, ca să mănânce sarmale.
Porțiile sunt foarte mari și ei apreciază acest lucru. Adică, diferența dintre restaurantele celelalte și restaurantele românești de aici este că… mâncarea e gustoasă și ține și de porții. Sunt porții foarte mari, iar turiștii și spaniolii apreciază lucrul ăsta, pentru că pe bani relativ mai puțini decât la alții, mănâncă mai bine și mai mult. Vin aici, mănâncă cu mare poftă și mare bucurie și găsești orice. Adică meniul zilei se schimbă. Au ciorbă de perișoare. Spaniolii vin, se așază și vor ciorbă de perișoare. Mici, nu mai zic. Deci micii… nebunie! Așa că suntem… Sunt multe restaurante românești. În primul rând, dincolo, la 100 de metri, este un magazin românesc. E la Dorina, pe stradă. Imediat, aici, restaurantul sunt doi frați români. Este un pic mai… mai select așa, mai la un nivel mai ridicat. Parcă par sarmalele mai gourmet, dar atmosfera e la fel de bună, berea e la fel de bună, la fel de primitoare. În jos este un restaurant care se cheamă El Amant. La fel, și angajații, și patronii sunt români. Sunt multe în Benicàssim cel puțin, și în Castellón sunt restaurante. Cred că unul la cinci sunt românești.
Iar dacă, să zicem că vine un ziarist care nu a avut treabă cu Spania și nu vine să caute, vine pur și simplu și are nevoie de un om… se duce în orice restaurant din Benicàssim și zice: „Bună ziua! E vreun român? Cine e român aici?” Imediat zice „eu” cineva, sau zice „Mihai, vino aici!” Știi? Adică, este clar că da. Și, clar, aici există o interferență între mâncărurile românești și cele spaniole, nu doar în sensul dinspre Spania spre România, ci și invers.
Sigur, ei au mâncărurile lor pe care eu le apreciez, dar nu mă captivează la fel ca cele românești. Mă refer la cele de aici și nu neapărat pe bază de pește. Au paella și încă vreo trei [feluri], doar că românii de aici, care gătim acasă sau mai facem câte o adunare, adaptăm rețetele astea.
Ioana Costescu: Adică, și asta voiam să te întreb: dacă tu gătești acasă?
Alin Petrică: Gătesc acasă. Am o tigaie mare, de fapt două. Una foarte mare, pentru multă lume, și una mai mic ca să fac pentru familie când am musafiri. Da, și eu, și alți prieteni de-ai mei care facem asta, le adaptăm. Adică paella este o mâncare în care se pune orez, carne și legume. Cam asta e definiția. Paella înseamnă tigaie, practic e o tavă. Noi ne-am prins de chestia asta și am zis: „Stai un pic, dacă e o tavă, dacă e o mâncare, atunci haideți să o facem mâncare (de-a noastră-n.r.) și mai punem chestii!”
Dacă avem o bucățică de cârnat de Pleșcoi în frigider, trimis de la mama sau de la cineva, punem acolo. Dacă e cu mai mult usturoi, punem acolo. Dacă e să punem și un pic de bulion de roșii – o blasfemie pentru ei – punem acolo. Devine mai mult orez sârbesc, așa… o mâncare de orez. Și punem și mai puțin ulei, că ei pun destul de mult, foarte mult. Noi preferăm să punem carnea înainte, carnea de porc, și atunci gustul este mai… e pilaf așa, mai cum știm noi de la bunica. Noi nu numai că am adaptat, noi i-am învățat pe ei. De exemplu, eu nu știu dacă aveau… Cred că nu aveau disc [de grătar] în zonele astea, pentru că este pericol de incendiu foarte mare.
Sunt doar câteva zone în care se poate face grătar, da. Să te duci să mănânci niște mici, să faci un foc, să faci un grătar. Te informezi înainte la pompieri, vezi dacă bate vântul. Dacă nu bate vântul, poți să te duci și faci un grătar. Românii când se duc, mulți dintre ei au și disc, discul de tractor. După ce o perioadă probabil că au fost mai circumspecți cu ce se întâmplă acolo, când au gustat cartofii prăjiți făcuți în uleiul care se lasă de la carne și carnea pusă pe lângă, deja ei (spaniolii-n.r.) când merg știu: „la disc!” Cred că așa și zic: „Facem la disc!” Lucru pe care sunt convins că nu-l făceau.
Ioana Costescu: Găsim produse românești în zona asta doar în magazinele românești dedicate sau și în supermarketurile normale?
Alin Petrică: În supermarketurile normale… sunt supermarketuri mari care au câte o bucățică de internațional, unde găsești marocane, găsești românești, găsești mai multe. Nu știu dacă eu am luat de acolo. Da, eu nu am luat niciodată, dar nu știu dacă alții au luat. Majoritatea iau, și spaniolii care intră la magazinul ăsta de care v-am zis……iau de la români produse românești. Mă refer la mezeluri pe care le apreciază, mă refer la brânză (chiar dacă spaniolii au foarte multe feluri de brânză foarte bună și de calitate), la cârnați și la mici cruzi, în special. La asta mă refer, și la varză murată, că au prins și ei gustul. Spaniolii nu au icre la modul cum le facem noi, dar când le pui într-un bol așa… este un succes absolut la ei.
Dar mai sunt magazine care s-au adaptat și vând produse românești, în special cele deținute de marocani. Aici sunt și ei o comunitate foarte mare în toată zona și au magazine care vând de toate, inclusiv produse alimentare. S-au prins că românii au un gust aparte și au nevoi aparte. Se găsește borș. Se găsesc mai multe… Se găsesc lucruri pe care și eu, depinde la care-s mai aproape, mă duc să le iau, că sunt aceleași lucruri importante din România.
Ioana Costescu: Tu mergi la foarte multe evenimente în scop jurnalistic, evident. Ce fel de evenimente cu gastronomie tradițională organizează românii în zona asta?
Alin Petrică: Cred că sunt, în mare majoritate, sunt evenimente care pun accentul pe tradiție. Atunci când fac evenimente care să-i adune pe români, nu merg pe drumuri nesigure, nebătute. Merg la sigur. Adică fac mici, fac mămăligă și vând produse deja făcute: pastramă, langoș, kürtőskalács. Pe astea le găsești la cam toate evenimentele. Mai sunt evenimente la care participă bucătari români.
Sunt evenimentele locale, cum e aici. În fiecare ianuarie, pe 6 ianuarie, este Ziua Paella. Este Ziua Internațională a Paella, care se sărbătorește aici și în alte părți. Da, aici este centrul [evenimentului] și e oficial recunoscut. Aici avem foarte mulți bucătari români (eu am vorbit cu ei și le-am luat interviuri) care sunt recunoscuți. Unul dintre ei, nu mai știu cum îl cheamă… a gătit chiar aici, sub locul unde stau eu, sub balconul meu. Unul dintre bucătarii care a fost la evenimentul de anul acesta a gătit sub balconul meu o paella imensă, care a fost de record, și era român. Avea și ajutoare, bineînțeles, care nu erau români, dar el era român și mi-a spus că a gătit pentru Casa Regală, pentru mari evenimente, unde a fost la Formula 1, nu știu unde a mai fost în Spania. Adică, cumva suntem și pe latura aceasta care nu are nicio legătură cu tradiția românească, dar suntem implicați. Sunt mulți bucătari români care, practic, ori s-au reprofilat, ori au crescut aici și au învățat bucătăria lor, și sunt apreciați.
Da, și unii sunt foarte bine cotați.
Ioana Costescu: Ca jurnalist, tu ce crezi că lipsește din peisajul culinar românesc al diasporei? Ce s-ar putea face pentru o promovare mai eficientă, de pildă? Nu știu ce ar putea face statul român, ce ar putea face comunitățile locale.
Alin Petrică: Cred că tot ce trebuie făcut este din România, nu de aici. Adică, România trebuie să-și vândă mai puternic rețetarul culinar, care, după părerea mea, este unul dintre cele mai bogate din lume și cele mai gustoase, prin toate influențele pe care le avem, prin toată imaginația pe care o avem. Este o bucătărie extraordinară și eu cred că România trebuie să facă ceva pentru a atrage turiști străini de toate naționalitățile, ca să vină special pentru asta, și pe urmă să se ducă vestea și să fie apreciată și mâncarea pe care o facem noi aici. …pe care o face Costel și bucătăresele lui, să fie apreciată, pentru că altfel nu merge.
Toată lumea știe de paella spaniolă, care, repet, este o mâncare pe bază de orez cu carne și legume. Nu e nimic extraordinar în ea, dar toată lumea o știe și a dus-o la nivel de brand. De ce? Pentru că au venit aici mulți turiști, și-au simțit bine, au stat la plajă, s-au plimbat, au cheltuit puțini bani față de țările lor, au fost cu cine le-a plăcut, din familie sau din prietenii lor. Și atunci, asta vine la pachet cu mâncarea, iar amintirea plăcută a locului vine și cu această paella, care devine ceva extraordinar. La fel și la noi. România trebuie să facă într-un fel să vină mai mulți turiști care să mănânce acolo, și la pachet să ducă și vestea mâncării. Altfel nu cred că noi aici, comunitatea, putem face mai mult decât să știe oamenii că dacă mănâncă mici la Costel, pot să aibă o zi minunată. Sau dacă mănâncă sarmale, sau ciorbă de burtă. Ei n-au ciorbă, au niște supe destul de… Nu au nicio legătură cu gustul ciorbelor noastre.
Ioana Costescu: Care e mâncarea românească la care nu ai putea renunța niciodată?
Alin Petrică: Cred că dacă am o oală cu sarmale în frigider, deschid frigiderul și noaptea la trei le mănânc așa, reci. Sarmalele reci pentru mine nu sunt numai numele de formație pe care o ascultam cu mare bucurie. Sarmalele reci sunt… este o mică vină de-a mea. Așa le mănânc. O bucurie! Practic nici nu le mestec foarte bine, pentru că… Deci la sarmale nu aș renunța niciodată. Da, și la chiftele! Chiftelele alea cu usturoi și mărar.
Ioana Costescu: Și sarmalele de îți dădea mama peste mână când băgai în oală!
Alin Petrică: Sigur, sigur că da. Bunica mea stătea în București, era o mare bucătăreasă și o femeie foarte credincioasă. Și când gătea sarmale… Știi, suntem în Spania. Avem muște, avem și țânțari și aici. Asta e din cauza munților aceștia, care sunt foarte aproape de mare și sunt niște munți arizi. Au păduri, dar mai mult pe partea cealaltă. Pe partea de nord plouă foarte tare. Apa nu este absorbită și atunci coboară, provocând niște inundații. Dar în zona externă a locului acestuia era o mlaștină. Au fost dintotdeauna mlaștini, acolo s-au făcut orezării. De aceea paella valenciană este locală, cabanos, pentru că era orezărie, erau iepuri, erau cocoși, erau găini. Și atunci, au făcut… Când vin și mai tulbură un pic solul și ce bălării mai sunt pe acolo, se ridică niște țânțari care fac ca zona asta să devină Delta Dunării.
Ioana Costescu: Știm, știm. Am fost la Albufera. Așa, ca să nu te țin prea mult… Vreau doar să te mai întreb: dacă ar fi să organizezi un eveniment culinar românesc aici, în Benicàssim, ce-ai pune în meniu și pe cine-ai invita din România în scop de promovare a gastronomiei românești și a celei spaniole (pentru ca gastronomia românească să poată fi ulterior mai bine cunoscută, să se poată vorbi despre ce a mâncat aici)?
Alin Petrică:Este o întrebare dificilă, pentru că, dacă aș face un eveniment, nu aș vrea să fac, cum am zis, evenimentul clasic în care să se îmbrace frumos niște români în costume populare și apoi să mănânce mici. Nu m-am gândit, dar mi-ar plăcea. O să răspund. Fac ceea ce fac dintotdeauna, când mă întreabă cineva ceva și eu sunt în direct la radio sau la televizor: spun ceea ce știu perfect, ca să nu tac la televizor sau la radio să zic „nu știu”.
Mi-ar plăcea să fac într-un loc ca ăsta, de exemplu, care e o piață. Mai mulți bucătari români, să zicem, să facă la oale din alea mari de cantină, mâncare consistentă , dar mâncare care să fie mâncare de cartofi și orez sârbesc… exact, exact mâncarea pe care o mâncam la bunica mea, de care am zis. Și să vină (oamenii) să mănânce fără niciun ban. Toată lumea care vrea să mănânce… sunt oameni înfometați să mănânce. Sunt foarte multe povești. Benicàssim este văzută ca „perla” turismului spaniol. Sunt oameni cu foarte mulți bani și media [a veniturilor] este foarte mare, dar eu știu oameni, români, care nici măcar acte nu au, nu au unde să stea. Sunt foarte mulți în zona aceasta din jur. Sunt case părăsite, mai ales prin livezile de portocali, de măslini și de rodii. În ele stau o mulțime de oameni, majoritatea veniți din alte țări: marocani, români, columbieni, dar și spanioli. Mie mi-ar plăcea să se întâmple un eveniment din ăsta care să fie regulat, să știe că vineri seara sau vineri la prânz pot să mănânce o mâncare caldă. Asta mi-ar plăcea mie să fac, cu mâncare românească.
Ioana Costescu: Super, mulțumim frumos și ne mai auzim.
Alin Petrică: Mă bucur că ne-am întâlnit.
