Mămăliga a ajuns atât de strâns legată de identitatea culinară românească, încât pare greu de imaginat o masă tradițională fără ea. Numai că, în Evul Mediu, porumbul nici nu ajunsese în această parte a Europei, iar ciorba cu cartofi, roșii și ardei, fasolea sau rachiul de prune nu existau în bucătăria locală. Pe vremea lui Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, hrana de bază a oamenilor de rând era construită în jurul meiului, în timp ce pâinea albă de grâu reprezenta un semn de statut social, arată o analiză istorică prezentată în episodul „Ce mâncau și ce beau românii în Evul Mediu?”, publicat pe canalul de YouTube CORPUS DRACULIANUM.
Episodul face parte din demersul de popularizare a cercetărilor reunite sub numele Corpus Draculianum, un proiect academic internațional care adună și publică critic sursele scrise de și despre Vlad Țepeș din perioada 1448–1650. Colecția cuprinde documente de cancelarie, corespondență diplomatică și comercială, cronici, mărturii narative, reprezentări picturale, inscripții, monede și sigilii. Sursele, scrise în 17 limbi europene și orientale, au fost cercetate în arhive, biblioteci și muzee din România și din alte țări.
Dincolo de imaginea voievodului asociată cu Dracula lui Bram Stoker, proiectul încearcă să reconstituie lumea în care a trăit Vlad Țepeș. Iar asta înseamnă inclusiv să afli ce se producea, ce se cumpăra și ce ajungea pe mesele oamenilor.
Porumbul a schimbat radical alimentația românilor, dar a ajuns în Țările Române la mult timp după epoca marilor voievozi medievali. Autorul episodului atrage atenția asupra unui anacronism pe care îl facem adesea atunci când ne imaginăm mesele din vremea lui Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare.
„Porumbul este însă o plantă americană. Iar pe la 1460, porumbul nici măcar nu visa la marinărie”, spune acesta, într-o formulare ironică. În Țările Române, porumbul s-a încetățenit abia spre sfârșitul secolului al XVII-lea, iar mămăliga preparată din această cereală a devenit hrana de bază a țăranilor în jurul anului 1800.
Așadar, nici Vlad Țepeș, nici Ștefan cel Mare și nici Mihai Viteazul nu au cunoscut mămăliga pe care o asociem astăzi cu bucătăria tradițională. Nici fasolea, roșiile, ardeii și cartofii nu ajunseseră încă în alimentația locală. Cafeaua și rachiul de prune aveau să apară și ele mult mai târziu.
„Ceea ce ne închipuim noi astăzi a fi ciorbă românească, cu roșii, cu ardei, cu cartofi, este o invenție recentă”, explică autorul.
În Evul Mediu, baza alimentației nu era grâul, ci meiul. Grâul se cultiva, însă o mare parte ajungea la export și pe mesele celor înstăriți. Din secolul al XVI-lea, cererea tot mai mare a Constantinopolului otoman a contribuit la orientarea unei părți importante a producției către această piață.
„Temelia mesei erau cerealele, însă nu grâul, ci meiul”, explică autorul episodului. Țăranul mânca într-adevăr mălai, dar acesta era făcut din mei. Din făina obținută se pregătea o turtă nedospită, coaptă direct pe vatră, sub test sau în spuză.
Relatările călătorilor străini oferă câteva dintre cele mai sugestive detalii despre această hrană. Misionarul Marco Bandini, martor din secolul al XVII-lea, descria turta din făină de mei ca fiind asemănătoare tărâțelor. Era coaptă în cenușă și, potrivit relatării sale, nesărată, fiind consumată la marile sărbători.
O altă observație, făcută de un călător străin, era și mai grăitoare: cei mai mulți localnici „nu mănâncă pâine”. Nu era vorba despre absența oricărui produs făcut din cereale, ci despre pâinea adevărată, dospită, preparată din grâu.
„Pâinea albă și pufoasă era un semn de demarcație socială. O mâncau boierii, restul lumii o vedea duminica, la liturghie”, explică autorul.
Pe lângă mei, în alimentație intrau orzul, ovăzul, hrișca și, într-o măsură mult mai mică la sud de Carpați, secara.
Turta din mei nu era singurul aliment de pe masa oamenilor de rând. Grădinile și pădurile completau hrana cu legume, verdețuri și fructe, iar unele dintre acestea puteau fi păstrate pentru lunile reci.
„Ceapă, usturoi, praz, varză, regina incontestabilă a legumelor, bob, linte, mazăre, napi, sfeclă, ridichi negre”, enumeră autorul produsele care intrau în alimentația vremii.
Primăvara, resursele naturale deveneau deosebit de importante. „Natura era cămara săracului”, spune acesta, amintind urzicile, ștevia, măcrișul, leurda și loboda.
Nici fructele nu lipseau. Călătorii străini vorbeau despre adevărate „păduri de pomi roditori”, iar merele, prunele și cireșele erau uscate la soare sau pe loșniță, pentru a putea fi păstrate peste iarnă.
Mierea era principalul îndulcitor al epocii și apare în documente încă din primele acte domnești. Zahărul exista, dar era o marfă de import scumpă, rezervată meselor celor înstăriți.
Peștele era, în schimb, o resursă importantă pentru domnitori și mănăstiri. „Dunărea gemea de morun, nisetru și crap”, spune autorul, amintind că heleșteiele apar în daniile domnești încă din secolele al XIV-lea și al XV-lea. Peștele sărat era apoi transportat cu carele în diferite regiuni ale țării.
Carnea nu era însă un aliment de fiecare zi pentru țărani. Deși Țările Române aveau numeroase vite și exportau boi în cantități mari, oamenii de rând ajungeau să mănânce carne mai ales de Crăciun, de Paște, la nunți sau la praznice.
Reconstituirea alimentației din Evul Mediu are o dificultate majoră: documentele care ar fi putut oferi informații directe despre mesele oamenilor s-au pierdut în mare parte. Nu există meniuri complete, inventare ale cămărilor sau cărți de bucate care să ne spună exact ce preparau oamenii în fiecare zi.
„Istoria serioasă se scrie nu despre ce vrea istoricul, ci despre ce îi permit izvoarele să vorbească”, atrage atenția autorul episodului.
Potrivit acestuia, peste 95%, poate chiar 98%, dintre documentele de cancelarie s-au pierdut. „Până la Constantin Brâncoveanu nu avem nicio carte de bucate. Nu avem meniuri, nu avem inventare de cămări țărănești, boierești ori domnești. Nu avem socoteli de bucătărie”, explică el.
Documentele păstrate arată ce se producea și ce se impozita, dar nu spun neapărat ce preparau bucătăresele din ingredientele respective. Pentru a completa imaginea, cercetătorii apelează la registrele comerciale, relatările călătorilor străini, descoperirile arheologice și reprezentările iconografice.
Registrele vamale ale Brașovului și Sibiului din secolul al XVI-lea arată, de exemplu, ce produse intrau în țară pentru mesele celor bogați: piper, șofran, orez, lămâi și ulei de măsline. Relatările lui Marco Bandini, Paul de Alep și Del Chiaro oferă detalii despre oamenii care mâncau și beau, iar arheologia completează informațiile prin oase de animale, vetre și chiar o pâine carbonizată descoperită într-o locuință din ținutul Neamțului.
Există însă și un dezechilibru în felul în care s-a păstrat această istorie. „Cunoaștem mult mai bine masa bogatului, în mediul căruia s-au produs izvoarele scrise, și infinit mai puțin masa păturilor sărace și analfabete”, observă autorul.
Conținut editorial asistat de inteligența artificială și verificat de editor uman.
Vă rugăm să păstrați un ton respectuos în comentarii.
Limbajul ofensator, injuriile, comentariile instigatoare la ură sau postarea repetată și abuzivă a aceluiași mesaj pot duce la ștergerea comentariului și, în unele cazuri, la suspendarea temporară a dreptului de a comenta.
Comunitatea noastră este despre pasiunea pentru mâncare, rețete și experiențe culinare, iar discuțiile sunt binevenite atât timp cât rămân civilizate și constructive. Vă mulțumim că ne ajutați să păstrăm un spațiu plăcut pentru toți