Ce este Luminația, sărbătoarea în care mâncarea devine punte între vii și morți / Ce se dă de pomană în Maramureș și ce simbolizează colacul, vinul și lumânarea

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Pe data de 1 noiembrie (sau 2, în unele cazuri), cimitirele din Maramureș și din alte regiuni ale Transilvaniei se umplu de lumină. Oamenii curăță mormintele, aduc flori, aprind lumânări și își pomenesc morții. Dincolo de imaginea spectaculoasă a miilor de candele, Luminația păstrează însă o componentă mai puțin discutată: mâncarea oferită de pomană.

Colacii, plăcintele, sarmalele, cozonacul sau dulciurile nu sunt simple gustări împărțite în cimitir. În cultura tradițională, darul alimentar face parte dintr-un sistem simbolic prin care cei vii păstrează legătura cu morții și reafirmă continuitatea familiei și a comunității. „Pentru că fără lumea de dincolo, fără morții noștri, noi nu suntem întregi”, explică etnologul Delia Suiogan despre sensul profund al sărbătorii.

Luminația, între calendarul religios și tradiția locală

În calendarul romano-catolic, 1 noiembrie este solemnitatea Tuturor Sfinților, iar 2 noiembrie este Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați. În Transilvania și Maramureș, vizitarea cimitirelor și aprinderea lumânărilor s-au concentrat însă, prin tradiția locală, mai ales în seara zilei de 1 noiembrie.

Obiceiul s-a extins treptat dincolo de comunitățile catolice. În multe localități este respectat astăzi și de ortodocși, greco-catolici, reformați sau protestanți. Radio România Actualități consemna încă din 2010 această practică interconfesională din Ardeal.

În Maramureș, sărbătoarea este numită Luminația, Luminațiile sau, în graiul local, „Ziua cu luminile”. O consemnare din Dragomirești, păstrată în cercetările lui Pamfil Bilțiu, descrie foarte simplu ritualul: „Luminile să aprind pă morminte. Duc colaci și dau la săraci”.

Pomana nu înseamnă doar mâncare oferită altcuiva

În sens creștin, pomana este o formă de milostenie făcută în memoria celui decedat. Mâncarea este oferită unei persoane vii, iar gestul este însoțit de rugăciune și de pomenirea celui pentru care se face darul.

Biserica Ortodoxă subliniază, de altfel, că pomenirea morților este mai mult decât împărțirea alimentelor. Pomana este una dintre formele prin care poate fi exprimată dragostea față de cel plecat, alături de rugăciune și păstrarea memoriei sale. În mentalitatea tradițională, sensul este însă și mai complex. În volumul „Simbolica riturilor de trecere”, Delia Suiogan explică masa de pomană ca parte a scenariului despărțirii. Era, simbolic, „ultima masă cu cel răposat”. Hrana oferită celorlalți dobândea astfel sensul unei merinde oferite celui care începea călătoria spre lumea de dincolo. Etnologul vorbește despre hrana care, simbolic, îi este oferită „celui plecat” pentru drumul său.

Colacul, alimentul care leagă cele două lumi

Dintre toate alimentele asociate pomenirii morților, colacul are una dintre cele mai puternice încărcături simbolice. Pamfil Bilțiu îl definește drept o „coptură rituală”, cu funcții mult mai ample decât simpla alimentație. „El stabileşte legăturile dintre cei vii şi cei morţi, dintre cer şi pământ, dintre zei şi oameni”, explică etnologul în cercetările sale.

Delia-Anamaria Răchișan arată, la rândul său, că produsele obținute din făină de grâu sunt prezente în toate marile momente ale existenței tradiționale: nașterea, căsătoria și moartea. „Aluatul reprezintă materia sacră necesară femeilor din lumea satului românesc pentru a prepara copturile tradiționale”, scrie cercetătoarea în studiul „Copturi tradiționale românești”.

Grâul trece el însuși, simbolic, printr-un ciclu de moarte și renaștere. Bobul este îngropat, germinează, crește, moare ca plantă și reapare sub forma făinii și a pâinii. Tocmai această succesiune explică prezența sa constantă în ritualurile funerare și de pomenire. Răchișan citează cercetările lui Pamfil Bilțiu și arată că, în ritualurile funerare, colacii mari erau dați de pomană împreună cu alte obiecte. În cadrul „Moșilor de peste an”, colacul apare din nou ca aliment ritualic destinat comemorării strămoșilor.

Ce se dă de pomană de Luminație în Maramureș

Mâncarea oferită diferă de la un sat la altul, iar meniul s-a schimbat mult de-a lungul timpului. În Săliștea de Sus, pe Valea Izei, există mărturii despre plăcinta cu brânză „iute”, coaptă pe vatră și oferită celor aflați în cimitir. Tot aici, pomana putea include sarmale mici din varză acră, pregătite cu șuncă și slănină. Sarmalele erau făcute în vase de lut și mâncate direct cu mâna. După ele se bea câte un pahar de pălincă de prune în memoria celui mort. În alte zone ale Maramureșului au devenit mai frecvente gogoșile, prăjiturile și cozonacul. Colacii și dulciurile rămân printre cele mai răspândite daruri. Copiii sunt, în multe comunități, printre principalii destinatari ai alimentelor împărțite în cimitir. Această alegere nu este întâmplătoare. Copiii și oamenii săraci apar frecvent în vechile ritualuri funerare drept cei cărora li se dau darurile „de sufletul mortului”.

Pamfil Bilțiu observa că participarea la masa de pomană era legată inclusiv de structura familiei. „Asocierea la prinos, ca și la masa de pomană, se face pe baza relațiilor de rudenie”, consemnează cercetările sale despre cultul moșilor.

Pomana are astfel și o funcție socială. Nu numai mortul este pomenit. Familia se reunește, rudele se întâlnesc, iar comunitatea participă la păstrarea memoriei celui dispărut. În satele din Țara Lăpușului, Pamfil Bilțiu a documentat „masa moșilor”, organizată uneori pentru întreaga comunitate. Numărul celor chemați să primească darurile putea depinde de dimensiunea neamului și de poziția familiei în sat. În acest sens, alimentul oferit de pomană funcționează în două direcții. Îl evocă pe cel mort, dar îi și obligă pe cei vii să refacă legăturile dintre ei. Mâncarea devine memorie împărțită.

Lumânarea, hrana și drumul către lumea de dincolo

Nici lumina nu este doar decor. Pamfil și Maria Bilțiu arată, într-un studiu dedicat ceremonialului funebru, că lumânarea apare în credința tradițională drept călăuză pentru suflet. Ea este asociată atât luminii spirituale, cât și drumului prin întunericul lumii de dincolo.

Etnologul Nicoară Mihali explică aceeași reprezentare într-o formulă simplă: între lumea de aici și lumea cealaltă, omul are nevoie simbolic de lumină pentru trecere. De aici se formează una dintre imaginile centrale ale Luminației: mormântul luminat, florile și alimentele împărțite altora în numele celui dispărut.

Este important însă să separăm credința populară de doctrina religioasă. Ideea că mortul „mănâncă” efectiv pomana sau se întoarce să consume alimentele aparține imaginarului tradițional. Din perspectivă creștină, hrana este oferită celor vii ca milostenie, iar beneficiul spiritual este legat de rugăciune și de gestul făcut în memoria răposatului.

Luminația nu este același lucru cu Moșii de toamnă

Cele două momente sunt apropiate calendaristic, dar nu trebuie confundate. Luminația este practicată în principal pe 1 noiembrie și s-a dezvoltat în Transilvania și Maramureș sub influența calendarului occidental. În tradiția Bisericii Ortodoxe Române, Moșii de toamnă sunt ținuți în prima sâmbătă din noiembrie. Atunci se oficiază Liturghia și parastasul, iar credincioșii aduc colivă și alte alimente pentru a fi împărțite.

În 2026, cele două momente sunt separate de aproape o săptămână: Luminația este pe 1 noiembrie, iar prima sâmbătă din noiembrie este 7 noiembrie. Dincolo de diferențele confesionale, însă, cele două tradiții păstrează aceeași idee fundamentală: morții continuă să aparțină familiei. Iar în cultura satului, această legătură nu este exprimată numai prin cuvinte și rugăciuni. Este exprimată prin lumină și prin hrană. Un colac, o plăcintă, câteva sarmale sau un dulce oferit unui copil capătă astfel o semnificație care depășește mâncarea. Pomana transformă alimentul într-un gest de memorie, iar masa celor vii devine, simbolic, locul în care neamul se reîntâlnește cu cei care nu mai sunt.