12.000 de tone de coji de portocală au fost aruncate pe un teren degradat / Ce s-a întâmplat cu locul după aproape 30 de ani

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Ce ai face cu mii de tone de coji și pulpă de portocală rămase după producția de suc? În Costa Rica, doi ecologiști au avut o idee care, la prima vedere, părea neobișnuită: resturile unei companii producătoare de suc au fost folosite pentru a ajuta la refacerea unui teren de pășune puternic degradat.

Aproape 30 de ani mai târziu, locul este de nerecunoscut. Cercetătorii au găsit acolo o vegetație mult mai bogată, un sol îmbunătățit și chiar un smochin gigantic, potrivit UpWorthy.

Cum a început experimentul cu cojile de portocală

În 1997, ecologiștii Daniel Janzen și Winnie Hallwachs au abordat compania Del Oro, producătoare de suc de portocale din Costa Rica, cu o propunere neobișnuită.

Compania urma să doneze o parte din terenul forestier nealterat către Área de Conservación Guanacaste, o zonă protejată din nord-vestul Costa Ricăi. În schimb, autoritățile parcului au permis companiei să transporte gratuit cojile și pulpa de portocală rămase după procesare într-o zonă puternic degradată, folosită anterior ca pășune.

Un an mai târziu, aproximativ 1.000 de camioane au transportat în zonă peste 12.000 de tone de resturi de portocală, formând un strat gros de materie organică.

Experimentul nu a continuat însă prea mult. După numai doi ani, proiectul a fost oprit în urma unui proces intentat de compania rivală TicoFruit, care a susținut că Del Oro a degradat o zonă dintr-un parc național. Curtea Supremă din Costa Rica i-a dat câștig de cauză companiei reclamante, iar terenul a rămas apoi neatins și aproape neinvestigat timp de mai bine de un deceniu.

Cercetătorii s-au întors 16 ani mai târziu

În 2013, Daniel Janzen l-a trimis pe Timothy Treuer, pe atunci student absolvent, să găsească locul în care fuseseră depozitate cojile de portocală.

Treuer căuta un panou mare, cu litere galbene, care marca zona experimentului. Nu l-a găsit.

A revenit o săptămână mai târziu, după ce a primit indicații mai precise de la Janzen, iar ceea ce a văzut l-a surprins.

Comparativ cu terenul degradat aflat chiar lângă el, locul în care fuseseră depozitate resturile de portocală era, în cuvintele cercetătorului, „ca de la cer la pământ”.

„A fost pur și simplu greu de crezut că singura diferență dintre cele două zone era o grămadă de coji de portocală. Arătau ca niște ecosisteme complet diferite”, a explicat Treuer.

Vegetația devenise atât de densă încât cercetătorii nu mai puteau vedea nici măcar panoul care marca terenul.

Treuer și o echipă de cercetători de la Princeton University au studiat zona în următorii trei ani.

Ce s-a întâmplat cu terenul după ce au fost aruncate cojile

Rezultatele experimentului, publicate ulterior în revista Restoration Ecology, au arătat o transformare spectaculoasă a zonei.

În cele trei hectare studiate, cercetătorii au înregistrat o creștere de 176% a biomasei supraterane, adică a cantității de materie vegetală aflată deasupra solului, comparativ cu terenul degradat din apropiere.

Diferențele nu s-au limitat la cantitatea de vegetație.

În timp ce terenul de pășune aflat peste drum era dominat de o singură specie de copac, parcela unde fuseseră depozitate cojile de portocală avea aproximativ două duzini de specii de plante, majoritatea aflate într-o stare bună.

Cercetătorii au observat, de asemenea, un sol mai bogat și un coronament forestier mai bine dezvoltat.

Printre noii locuitori ai zonei s-au numărat o tayra, un mamifer de dimensiunea unui câine din familia mustelidelor, și un smochin gigantic, cu un trunchi de aproximativ 91 de centimetri în diametru.

Jon Choi, unul dintre autorii studiului și cercetător implicat în analiza solului, a descris dimensiunea copacului drept impresionantă.

„Ar fi putut fi 20 de oameni în copacul acela în același timp, iar el ar fi suportat fără probleme greutatea. Era masiv”, a spus Choi.

De ce contează un experiment cu deșeuri alimentare

Povestea are implicații care merg dincolo de cojile de portocală.

Pădurile tropicale secundare, adică pădurile care se dezvoltă după ce vegetația inițială a fost îndepărtată, pot avea un rol important în absorbția și stocarea carbonului.

Un studiu publicat în 2016 în revista Nature, citat în materialul despre experiment, a constatat că astfel de păduri absorb și stochează carbonul atmosferic la o rată de aproximativ 11 ori mai mare decât pădurile mature.

Pentru Treuer, cazul ridică o întrebare interesantă: dacă resturile bogate în nutrienți provenite din industria alimentară pot contribui la refacerea unor terenuri degradate, ar putea acestea fi folosite mai inteligent în proiecte de restaurare ecologică?

Totuși, cercetătorul subliniază că experimentul nu trebuie interpretat ca o invitație pentru companii să își arunce pur și simplu deșeurile în natură.

„Nu vrem ca firmele să iasă acolo și să-și arunce deșeurile la întâmplare, dar dacă este un proces fundamentat științific și sunt implicați specialiști în restaurare, pe lângă companii, cred că are un potențial foarte mare”, a spus Treuer.

Cercetătorii consideră că următorul pas ar fi să afle dacă ecosisteme diferite, precum pădurile uscate, pădurile de nori sau savanele tropicale, ar reacționa într-un mod similar la astfel de aporturi de materie organică.

Panoul pe care nimeni nu îl mai găsea

Treuer a vizitat parcela de peste 15 ori după prima sa expediție din 2013. Choi a ajuns acolo de peste 50 de ori. Niciunul nu reușise să găsească panoul original care marca locul experimentului.

În 2015, Treuer, împreună cu David Wilcove și Rob Pringle de la Princeton, a reușit în cele din urmă să îl găsească.

Panoul de aproximativ doi metri înălțime fusese pur și simplu înghițit de vegetație.

Trecuseră 17 ani de la primele transporturi de coji de portocală. În locul unei pășuni degradate se dezvoltase o pădure atât de densă încât ascunsese chiar și semnul care indica existența experimentului.

Experimentul nu fusese conceput să dureze aproape trei decenii și nici să demonstreze atât de multe. Dar cazul din Costa Rica a devenit un exemplu neobișnuit despre felul în care resturile din industria alimentară pot fi valorificate în proiecte de restaurare ecologică bine concepute.