GALERIE FOTO | Am mers 800 de kilometri prin Spania | Gusturile de pe Camino de Santiago pe care nu le-am uitat nici după nouă ani / Mâncarea devine răsplată, ritual și uneori chiar motivul pentru care îți dorești să ajungi la următoarea destinație

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

La ora 6 dimineața, într-un sat din nordul Spaniei, prima grijă nu era cât mai am de mers până la următorul oraș. Era dacă barul din colț este deschis și dacă voi găsi o cafea fierbinte și o tostada cu unt și gem.

În 2017 am parcurs Camino Francés, aproape 800 de kilometri pe jos, din Saint-Jean-Pied-de-Port până la Santiago de Compostela. După o lună de mers, îmi aminteam mai puțin numărul etapelor și mai mult oamenii, mesele împărțite, tortilla mâncată pe fugă și micile ritualuri care transformă drumul într-o experiență imposibil de uitat.

După câteva zile pe Camino de Santiago, mâncarea încetează să mai fie doar combustibil. Devine răsplată, ritual și uneori chiar motivul pentru care îți dorești să ajungi la următoarea destinație.

Ce este Camino de Santiago

Camino de Santiago, cunoscut și ca Drumul Sfântului Iacob, reprezintă o rețea de trasee de pelerinaj care traversează Europa și au ca destinație finală Catedrala din Santiago de Compostela, în nord-vestul Spaniei. Tradiția datează din Evul Mediu, când credincioșii porneau spre locul unde se află, potrivit tradiției creștine, mormântul apostolului Iacob. Astăzi, Camino atrage anual sute de mii de oameni din întreaga lume, motivați de credință, dorința de aventură, dezvoltarea personală sau pur și simplu de bucuria de a călători într-un ritm diferit.

Foto Arhiva personală

În 2017, am ales să parcurg Camino Francés, cel mai cunoscut dintre trasee, care pornește din Saint-Jean-Pied-de-Port, în Franța, traversează nordul Spaniei și însumează aproximativ 800 de kilometri până la Santiago de Compostela.

Castronul de cafea din Saint-Jean-Pied-de-Port

Prima dimineață pe Camino. Era încă întuneric în Saint-Jean-Pied-de-Port, iar emoțiile erau mai mari decât foamea. La un moment dat, cineva mi-a pus în față o cafea servită într-un castron.

Mi s-a părut ciudat. Dar la cinci dimineața, înaintea celor aproape 800 de kilometri care mă așteptau, a fost exact ce aveam nevoie.

Foto Arhiva personală

Prima zi a fost și una dintre cele mai grele. Am traversat Pirineii până la Roncesvalles, aproape 29 de kilometri de drum montan. Eram complet nepregătită fizic pentru ceea ce urma. Astăzi mă întreb uneori cum am reușit.

În Roncesvalles am dormit într-o mănăstire, alături de alți pelerini veniți din toate colțurile lumii. Era doar prima zi și deja aveam impresia că intrasem într-o lume paralelă, cu propriile reguli, propriul ritm și propriile ritualuri.

Un rucsac de 13 kilograme și oameni din toată lumea

Am plecat împreună cu verișoara mea, însă Camino m-a învățat foarte repede că fiecare își poartă propriul drum, propriile greutăți.  Greutatea rucsacului de 13 kilograme o duceam singură. La fel și gândurile, temerile sau întrebările cu care plecasem de acasă.

În schimb, oamenii făceau drumul mai ușor.

Pe traseu am întâlnit italieni, spanioli, englezi, belgieni, australieni, letoni și oameni din multe alte țări. Unii rămâneau în viața ta doar câteva ore. Cu alții ajungeai să mergi zile întregi.

Fructele oferite de localnici

Nu tot ce am mâncat pe Camino a venit din restaurante sau baruri. Îmi amintesc și fructele primite de la localnici, micile gesturi de generozitate care apăreau când te așteptai mai puțin. O piersică, câteva prune, o mână de struguri sau de mere puteau schimba complet o zi de mers.

Semințele și nucile

În rucsac aveam aproape întotdeauna semințe, nuci sau fructe. Nu erau cele mai spectaculoase gustări, dar între două sate puteau face diferența dintre o etapă plăcută și una foarte lungă.

Unde am dormit

Albergue-urile sunt hosteluri dedicate pelerinilor care parcurg Camino de Santiago. Pot fi municipale, parohiale, private sau administrate de voluntari. Pentru a te caza, ai nevoie de credencial, pașaportul pelerinului, pe care primești ștampile pe traseu. De regulă sunt cele mai accesibile variante de cazare și funcționează după reguli menite să respecte ritmul Camino-ului: liniște seara, plecare devreme dimineața și respect pentru ceilalți pelerini. Dar și prețuri extrem de accesibile – câțiva euro.

Unele albergue-uri aveau și bucătării comune. Nimic sofisticat. Câteva plite, câteva oale și oameni veniți din toate colțurile lumii. Seara ne strângeam mai mulți pelerini și găteam lucruri simple: paste, omlete, salate sau orice găseam la magazinul din sat. Nu era vorba despre gastronomie rafinată, ci despre sentimentul de comunitate. După zeci de kilometri parcurși pe jos, o farfurie de paste împărțită cu oameni pe care îi cunoscuseși cu doar câteva zile înainte putea deveni una dintre cele mai frumoase amintiri ale călătoriei.

În albergue-uri am învățat că mâncarea nu trebuie să fie complicată pentru a aduce bucurie. Uneori era suficientă o omletă, o baghetă proaspătă și o conversație care continua până când cineva își amintea că peste câteva ore urma să sune din nou alarma.

Însă am învățat că pentru cele mai gustoase paste nu ai nevoie decât de usturoi și ulei de măsline. Și paste, evident!

În albergue-uri ajungeai să observi rapid și diferențele dintre naționalități. Italienii erau, fără îndoială, cei mai gălăgioși și cei mai amuzanți. Îi auzeai de multe ori înainte să îi vezi.  Chinezii aveau o metodă ingenioasă de a-și usca șosetele: le agățau de rucsac și mergeau mai departe. Prima dată am râs. Câteva zile mai târziu făceam exact același lucru.

Printre personajele pe care nu le-am uitat se numără și Elizabeth, o australiancă de aproape 80 de ani care făcea Camino împreună cu fiul ei. Era mereu elegantă, zâmbitoare și avea o energie care îi făcea pe mulți dintre noi să ne punem întrebări despre propriile limite.

Oazele pelerinilor

Pe lângă baruri, cafenele și sate, existau și acele mici miracole pe care doar Camino ți le poate oferi. Din loc în loc apăreau așa-numitele oasis donativo – spații amenajate de voluntari pentru pelerini. Nu erau restaurante și nici locuri comerciale. De cele mai multe ori găseai câteva scaune la umbră, apă rece, fructe, nuci, biscuiți sau gustări simple. Uneori era doar un colț de grădină, alteori o terasă improvizată, dar toate aveau același scop: să ofere un moment de respiro celor care mergeau pe jos de ore întregi.

În astfel de locuri nu mă opream doar pentru apă sau pentru o gustare. Mă opream pentru liniște. Pentru câteva minute la umbra.

Într-unul dintre aceste oasis donativo am întâlnit o femeie din Brazilia, stabilită în Anglia. Mi-a povestit că renunțase la cariera din corporație pentru a lucra ca voluntar pe Camino. Se îndrăgostise atât de mult de acest drum încât decisese să își schimbe complet viața. La momentul respectiv mi s-a părut greu de înțeles. După o lună petrecută pe Camino, însă, povestea ei nu mi se mai părea deloc ciudată.

Rar plecam cu mai multă apă decât aveam nevoie pentru câteva ore. Pe traseu existau fântâni peste tot, multe dintre ele special amenajate pentru pelerini. Refill-ul sticlei devenise parte din rutină, la fel ca verificarea scoicilor galbene care marcau drumul spre Santiago.

Tortilla, bocadillo și napolitana cu ciocolată

În perioada în care am făcut Camino eram lacto-vegetariană de câțiva ani. Nu făceam un subiect din asta, însă multe dintre alegerile mele alimentare gravitau în jurul unor preparate simple.

Dacă ar fi să aleg mâncarea care mi-a rămas cel mai puternic în minte, probabil că aceea ar fi tortilla española.

O găseai aproape peste tot. Groasă, sățioasă și făcută din ingrediente simple, devenise alegerea perfectă înaintea unei zile lungi de mers. Mi-a plăcut atât de mult încât o prepar și astăzi, din când în când, acasă.

La fel de prezent era și bocadillo, bagheta umplută cu brânză, ou sau alte ingrediente locale.

Iar diminețile aveau aproape întotdeauna aceeași bucurie simplă: o cafea neagră – americano și o napolitana de chocolate, acel foietaj umplut cu ciocolată pe care îl găseai în brutăriile spaniole.

Uneori plecam înainte de răsărit, iar primul semn că se apropie un sat era mirosul de pâine și produse de patiserie care ieșea din brutării.

După câțiva kilometri de mers, era imposibil să treci mai departe fără să intri.

La cină, majoritatea tavernelor puneau la dispoziție „Meniul Pelerinului”. Costa în jur de 10 euro și includea două feluri de mâncare, pâine, o carafă de vin roșu și, uneori, desert.

Pentru mulți dintre noi devenise ritualul serii. O masă caldă, un pahar de tinto și povești schimbate cu oameni pe care dimineața aveai să îi regăsești din nou pe drum.

Fântâna de vin

Unul dintre cele mai cunoscute popasuri de pe Camino Francés este la Bodegas Irache, în Navarra. Acolo se află celebra fântână cu vin a pelerinilor. După zile întregi de mers, să vezi un robinet din care curge vin chiar pe traseu pare aproape o halucinație provocată de oboseală.

Tradiția vine din Evul Mediu, când călugării de la mănăstirea din apropiere îi întâmpinau pe pelerini cu un pahar de vin. Astăzi, gestul a rămas, iar pelerinii se opresc pentru o fotografie, un zâmbet și, după caz, o înghițitură simbolică de vin înainte de a-și continua drumul.

Siesta, lecția pe care am învățat-o repede

Pe Camino am învățat rapid și un alt lucru despre Spania: programul nu era negociabil.

În multe dintre satele mici prin care treceam, magazinele și uneori chiar barurile se închideau la orele prânzului pentru siestă. Dacă ajungeai prea târziu și nu îți făcuseși provizii la timp, exista riscul să rămâi câteva ore bune fără nimic de mâncare.

După primele zile am început să fiu mai atentă. O brutărie deschisă, un mic magazin alimentar sau un bar deveneau opriri obligatorii chiar dacă nu îmi era neapărat foame. Pe Camino înveți repede că nu contează doar cât poți să mergi, ci și să îți gestionezi resursele.

În unele sate părea că timpul se oprește complet pentru câteva ore. Obloanele coborau, străzile se goleau, iar liniștea devenea aproape totală. Pentru un pelerin obișnuit să meargă toată ziua, era încă o lecție despre răbdare și despre ritmul diferit al vieții spaniole.

După 800 de kilometri de mers pe jos, nu te mai sperie nimic

Pe Camino, porțiile păreau făcute pentru a fi împărțite.

Rareori mâncam singuri, iar mesele deveneau un prilej de conversație cu oameni veniți din toate colțurile lumii. Farfuriile circulau de la un capăt la altul al mesei, fiecare voia să guste ceva nou, iar recomandările culinare se transmiteau la fel de repede ca sfaturile despre următoarea etapă.

Îmi amintesc și acum o paella uriașă din care am mâncat pe săturate, alegând în special orezul și lăsând deoparte fructele de mare. În perioada aceea nu mâncam carne, dar consumam pește. Cu fructele de mare aveam însă o relație complicată. De-a lungul anilor mai avusesem tentative să le încerc, însă întotdeauna cu multă precauție.

Abia în Santiago de Compostela am decis să ies cu adevărat din zona de confort. După aproape 800 de kilometri de mers pe jos, am intrat într-o tavernă mică și modestă, fără pretenții, unde am comandat caracatiță, calamari și alte specialități locale pe care până atunci le privisem mai degrabă cu suspiciune decât cu poftă.

Nu știu dacă drumul m-a făcut mai curajoasă sau dacă pur și simplu ajunsesem în locul potrivit. Cert este că seara aceea a rămas una dintre cele mai vii amintiri culinare ale Camino-ului. Pentru câțiva euro primeai porții generoase, iar atmosfera avea ceva din bucuria simplă a finalului de drum.

După o lună petrecută pe Camino, multe lucruri care păreau complicate la plecare deveniseră firești. Inclusiv ideea de a încerca ceva complet nou.

O noapte în León și cele mai bune tapas de pe Camino

Dintre toate orașele prin care am trecut pe Camino Francés, León ocupă un loc special în amintirile mele. Poate și pentru că a fost singurul loc unde am decis să încetinesc cu adevărat.

După zile întregi petrecute în albergue-uri și după un ritm în care fiecare dimineață începea înainte de răsărit, am făcut ceva ce pentru un pelerin părea aproape un lux: am rămas o noapte în plus și am ales un hotel.

Poate a fost influența filmului The Way, poate pur și simplu aveam nevoie de o pauză. Cert este că pentru câteva ore am lăsat deoparte programul strict al Camino-ului și am ieșit să descopăr orașul.

Am cutreierat străzile din León până târziu în noapte, oprindu-mă prin barurile de tapas care făcuseră orașul celebru printre pelerini și localnici deopotrivă. Îmi amintesc mesele pline, paharele de vin și tapasurile care apăreau aproape automat odată cu băutura comandată.

Marele mister al kilogramelor

Recunosc că am plecat la drum convinsă că mă voi întoarce acasă cu câteva kilograme mai puțin.

După o lună de mers pe jos, aproape 800 de kilometri parcurși și mii de calorii consumate zilnic, rezultatul a fost surprinzător.

Nu am slăbit aproape deloc.

În schimb, eram într-o formă fizică pe care nu o mai avusesem niciodată.

Probabil că tortilla, bocadillo, napolitanele cu ciocolată și cerveza răcoritoare au avut și ele un cuvânt de spus. Dar după 20-30 de kilometri parcurși zilnic, nimeni nu părea prea preocupat de calorii.

Când am auzit România în Catedrala din Santiago

Ajunsă în Santiago de Compostela, am participat la slujba pelerinilor. La final, preoții au enumerat țările din care veniseră cei prezenți în acea zi. Când am auzit și România, am simțit un nod în gât. După aproape 800 de kilometri, sute de oameni întâlniți și o lună petrecută pe drum, a fost unul dintre acele momente care m-au făcut să realizez că ajunsesem cu adevărat la capăt.

În final, Camino nu a fost despre ce am găsit în Santiago de Compostela. A fost despre toate locurile dintre plecare și sosire. Despre oamenii întâlniți la aceeași masă, despre cafeaua băută în zori, despre tortilla împărțită cu necunoscuți și despre lecția simplă pe care drumul ți-o repetă în fiecare zi: pas cu pas ajungi mai departe decât ai fi crezut vreodată.