OPINIE | Exportul de grâu românesc, o necesitate favorabilă fermierilor / Consumul intern, o treime din producția națională / Tema procesării, folosită pentru anumite interese economice

export, grau comun, romania Sursa foto: Pixabay/Couleur

Consumăm de trei ori mai puțin decât producem

Datele publicate recent de INS și preluate de G4Food arată un consum mediu per capita de 157,7 kg de grâu şi secară, la nivelul anului 2023. O operațiune aritmetică simplă ( 157,7 kg x 20.000.000 de locuitori ) arată că, în total, românii au consumat, în diferite forme de procesare, o cantitate de 3.154.000 tone de grâu și secară. 

Pentru acel an, producția internă de grâu comun este aproximată la 9.600.000 de tone. Pentru sezonul precedent ( 2022 ), recolta națională este aproximată la 8.660.000 t.

Consumăm așadar de trei ori mai puțin decât producem. Acestea sunt datele statistice oficiale, singurele repere de cunoaștere la nivel colectiv. 

Ce arată această aritmetică a consumului?

În mod limpede, datele statistice probează faptul că exportul de grâu comun din România este o necesitate economică. Surplusul de materie primă este considerabil. Ce să faci cu acest excedent de milioane de tone? Să-l arunci pe Dunăre la vale, după recoltare? Să-l ții prin depozite, să se deterioreze? Chiar dacă scădem din cele 6-7.000.000 de tone rămase din producția totală ( la nivelul anului 2024 este aproximată o recoltă de 10.130.000 de t de grâu comun ) o anumită cantitate destinată sectorului zootehnic, tot mai rămân câteva milioane de tone pentru export. 

(articolul continuă mai jos)

Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:


Ceea ce se și petrece, an de an. În ultima decadă, cantitatea totală de grâu comun livrată pe piețele terțe a fost, aproape constant, de peste 4.000.000 de tone. În anul comercial iulie 2022 – iunie 2023, exporturile au însumat 4.998.341 tone. În anul comercial iulie 2023 – iunie 2024, exporturile au însumat 6.473.748 t. 

În anul comercial în curs ( iulie 2024 – iunie 2025 ), România conduce detașat în clasamentul Uniunii Europene, cu o cantitate de 3.375.002 t, livrată până la 26 ianuarie 2025.  

Prin urmare, vindem grâu comun în stil mare, fiindcă avem exces de producție. Fermele din România produc destul grâu comun ca să rămână și pentru export, cu milioanele de tone. Suntem un furnizor important pe piața internațională a grâului comun. Aceasta este o realitate economică și comercială incontestabilă. 

Care este avantajul major pentru fermierii din România? 

Cererea mare la export se regăsește finalmente în câștigurile de la nivelul fermelor din țară. Grâul comun este o materie primă agricolă cerută pe piață. Existența cererii, un postulat economic simplu, menține sau stimulează oferta. Fermierii au unde să vândă marfa strânsă de pe câmpurile lor. Piața înghite rapid recolta din ferme. Încasările sunt sigure. 

Această realitate economică și comercială este însă puternic atacată la nivelul opiniei publice, la nivelul unor experți și chiar la nivel instituțional. Teza principală este asta: ”Nu e bine că vindem grâu comun, trebuie să vindem produse finite”. De aici, o exprimare mai plastică și simplistă: ”Vindem grâu și importăm biscuiți”. 

Am auzit asta de la Liviu Dragnea, am auzit-o recent și de la ministrul de Finanțe, Tanczos Barna ( UDMR ): ”Pleacă grâu din țară, se întorc produse de panificaţie sau alte produse procesate”. 

Niciun cuvânt de mulțumire sau chiar de mândrie nu auzi de la politicienii ăștia! Să exclame și ei: ”România e unul din coșurile de pâine ale lumii”! Sau ”România hrănește popoare din Africa și Asia”. Sau ”Bravo fermierilor români că produc destul grâu cât să hrănim și alte popoare”!

Nimic în sensul ăsta! Numai strâmbături din nas, numai cârteală tristă băștinașă, numai trimiteri la o stare ideală ( să nu mai vindem grâu, să facem biscuiți ), un truc folosit de tot soiul de falși perfecționiști ca să minimalizeze un succes real și anume acela că suntem o forță cerealieră, un izvor prea plin de grâu comun pentru gurile înfometate din deșerturile tropicelor. 

Un șir lung de vapoare încărcate cu prețioasele semințe hrănitoare leagă an de an Bărăganul nostru de porturi meridionale unde sunt așteptate cu sufletul la gură. Dar ce să vezi? ”Asta nu e bine! Nu e bine, că nu avem procesare!” sar unii cu gura mare. ”Biscuiți, vrem biscuiți românești” auzi un cor de cârtitori nevrotici sau doar interesați care aruncă un văl de depreciere pe o realitate comercială românească pozitivă. 

Cum este folosită „tema procesării”

Mai întâi să fac o observație: datele INS arată că în România este activă o industrie de procesare a grâului comun. Cele peste 3.000.000 de t consumate anual sunt procesate de unități de morărit și panificație. Pe site-ul Patronatului Român din Industria de Morărit, Panificație și Produse Făinoase ( ROMPAN ) se află o listă cu 202 de unități de procesare la nivel național. 

O propagandă toxică neagă această industrie autohtonă de procesare a grâului comun. Auzi frecvent afirmația asta stupidă: ”Nu mai avem nimic, am distrus totul”. Or, sunt numeroase unități la nivelul unui singur județ, cele mai multe retehnologizate cu ajutorul fondurilor europene. Aceste fabrici produc inclusiv biscuiții după care se prefac că plâng politicienii. Ministrul Tanczos Barna, de la care aștept mai puțin populism, ar trebui să facă o mică documentare înainte să vorbească public despre realitățile agroalimentare din România. Cu 202 unități de procesare a grâului comun avem o industrie de morărit și panificație puternică. 

Să presupunem că sporim capacitatea de producție și procesăm în plus milioane de tone de grâu comun. Ce naiba să faci cu atâția biscuiți și cu atâtea napolitane? Sau cu atâta făină albă? Ce ai putea face cu stocurile de produse finite pe care ai vrea să le obții din milioane de tone de grâu comun? Cui vinzi? Stă omenirea cu gura deschisă în așteptarea biscuiților made în RO? Am identificat cote de piață internațională? 

Tema aceasta a procesării materiilor prime nu este folosită în mod nevinovat. Tot lamentându-se că vindem materii prime și nu produse finite, politicienii pregătesc terenul pentru programe finanțate de la bugetul public, cu destinații speciale. Exportul de grâu comun și importul firesc de biscuiți ( francezii fac niște biscuiți mai buni decât cei românești, fiindcă francezii au inventat acest produs finit, sunt maeștri ) sunt aspecte folosite ca alibi pentru alocarea de bani de la bugetul public pentru tot soiul de scheme de sprijin, în favoarea unor clienți politici.

Vezi Investalim: schemă de sprijin de 590.000.000 de euro. Vreo 50-60 de beneficiari selectați până acum. Avem niște nume și niște sume, printre care Vivendi Food SRL, firmă din Slatina, din județul de baștină al ministrului Agriculturii Florin Barbu. Firma, al cărui patron ar fi avut ceva probleme cu legea în trecut ( o sfântă de evaziune fiscală ) a fost selectată pentru un contract în valoare de aproximativ 50.000.000 de euro, cea mai mare sumă din program. Cum s-au aliniat astrele patriotismului alimentar marca PSD tocmai la Slatina?

Ce urmează să facă Vivendi Food SRL cu acești bani? Ministerul nu a catadicsit să ofere detalii. ”Cum ce face? Va contribui la creșterea producției de produse finite!”, intuiesc un răspuns. Dați-mi voie să zâmbesc, vă rog!

Guvernul alocă sute de milioane de euro unor clienți fără să prezinte niște ținte: cu cât va crește producția internă de produse agroalimentare finite? Ce produse finite vor ieși la capătul liniilor de producție? Cui vor fi vândute? A, bănuiesc soluția: se vor duce suveraniștii peste hypermarketuri să le oblige să cumpere produsele respective. Nu contează dacă mai departe va fi cerere din partea clientului final. Iar dacă fac nazuri, să-și ia catrafusele să plece, nu-i așa? Că regulile patriotismului alimentar promovat de PSD și împărtășit de toți suveraniștii cam asta înseamnă: bani mulți de la bugetul public pentru clienți politici și obligarea hypermarketurilor să cumpere stocurile de marfă de la fabricile autohtone. 

Formula perfectă a unui faliment alimentar, în perspectivă. Nu contează că un produs finit intern poate fi mai scump și nu neapărat de mai bună calitate decât cel din import. Aici e introdusă o nouă teză propagandistică suveranistă: din import vin produse cu otrăvuri. De parcă operatorul economic român nu folosește aceleași ingrediente ca ăla din afară, aceiași aditivi. 

Potrivit unei vorbe din popor ”mai binele este dușmanul binelui”. Exportul de grâu comun ar trebui să fie motiv de mândrie. Pentru creșterea producției de mărfuri agroalimentare finite e nevoie însă de multă chibzuință în ce privește banii publici. Nu de mâna largă a Finanțelor. Tanczos Barna susține că trebuie bani mai mulți de la bugetul național pe lângă fondurile europene, pentru a crește producția de alimente. Dacă banii ăia sunt alocați clientelar și piața liberă este perturbată, nu vor face nimic. 

Să lăsăm vapoarele să plece grele de cereale din Portul Constanța. Câștigurile sunt imediate și sigure și datorită acestor câștiguri agricultura României merge înainte. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *