Cum era serbat Paştele, în anii ’80, în comunităţile multietnice din Transilvania. Dulciuri după reţete săseşti şi obiceiul „stropitului fetelor”

Madlena lui Proust nu e o invenţie literară. Pentru mine, mirosul de vanilie se asociază mereu cu pandişpanurile crescute şi pufoase ale lui tanti Rosie, vecina săsoaică a bunicilor mei.

Nu era pentru mine bucurie mai mare ca aceea când bunica îmi punea într-un coş ingredientele pentru un blat de tort sau pentru turtă dulce sau alte minunăţii şi mă trimitea la tanti Rosie.

Bunica  mea era o mare gospodină, din mâinile ei ieşeau bunătăţi din te miri ce, dar erau câteva momente în an în care îi recunoştea supremaţia vecinei săsoaice. De obicei, momentele astea erau legate de ziua de naştere a cuiva din familie sau de marile sărbători, Crăciun sau Paşte, când eram răsfăţaţi cu câte un tort uriaş sau cu alte specialităţi, pe care cuptorul lui tanti Rosie le „cocea” altfel.

Casa lui tanti Rosie era modestă, dar curată şi îngrijită, aşa cum îmi amintesc că erau toate casele de saşi de pe strada noastră, din Codlea anilor ‘80. De când deschideam uşa, mirosul dulceag şi aromat de bunătăţi proaspăt coapte mă împresura ameţitor, de n-aş mai fi vrut să plec. Tanti Rosie era micuţă, durdulie, purta ochelari şi avea mereu pe faţă un zâmbet blajin de bunică din poveşti. Nu făcea toate acele copturi de dragul câştigului – sumele pe care le primea erau mai mult simbolice, cât să acopere gazul consumat. Felul ei de a se purta avea legătură cu atmosfera aia de comunitate multietnică, în care a fi vecin cu cineva însemna, uneori, mai mult decât a fi rudă.

Pe strada pe care am copilărit, duminică dimineaţa (pe atunci, singura zi liberă din săptămână), înainte de slujba de la biserică, românii şi saşii ieşeau cu toţii la măturat în curte şi în faţa porţii. Vecinii se salutau, făceau conversaţie, mai spuneau o glumă sau se mai luau în zeflemea. Noi copiii, ne învârteam pe lângă ei şi mai mult ne jucam decât îi ajutam. Adulţii care trebăluiau joviali cu măturile de nuiele şi care nu dădeau nicio clipă senzaţia că munca e o corvoadă ne dădeau nouă, celor mici, un sentiment de siguranţă şi linişte. Erau acolo şi ştiau tot rostul, nimic nu ni se putea întâmpla.

La o familie de saşi duceau bunicii slănina la afumat. După reţete săseşti făcea bunica ischlere delicioase (biscuiţi sandviş crocanţi, cu nucă în aluat, cremă de unt şi cacao la mijloc şi glazură de ciocolată) şi cremeschnitte pe care nimeni vreodată nu îl va putea face la fel de fraged şi cremos.

De la băieţii saşi au luat şi românii obiceiul de a stropi fetele cu parfum de Paşte, un vechi obicei care, la origini, implica stropirea tinerelor cu apă, pentru a le aduce prospeţime, frumuseţe şi bunăstare.

Toată atmosfera asta de comunitate bine închegată, cu timpul magic care se instala de sărbători, cu oameni la locul lor şi cu strada ca o familie, s-a risipit treptat şi s-a închis doar în amintirile mele.

E Paştele Catolic şi mi se face dor de saşii copilăriei mele!