Ideea asta mi-a venit săptămâna trecută, când, după ce am fost la film seara, a doua zi pe cântar aveam 1,5 kg în plus. Să mor, nu alta! Dacă eram mai slabă de înger, cred că îmi trăgeam și vreo două palme.
Scenariul acesta este foarte des întâlnit în cazul oamenilor cu care lucrez. Iese omul la o masă în oraș, bagă mâna într-o pungă de chipsuri și a doua zi are 1-2 kg în plus. Degeaba zic eu că surplusul nu are cum să fie 100% grăsime, că nu a mâncat atât de caloric încât să se depună atât de mult într-un timp scurt. Cum mai toate porcăriile pe care le mâncăm au exces de sare, zahăr și făinoase, retenția de apă este însemnată. Ea e cu atât mai mare cu cât o vreme nu ai mai mâncat din aceste trei ingrediente. Indiferent de metabolism și moștenirea genetică, o mână de chipsuri/popcorn sau o pungă întreagă nu te pot îngrășa 1-2 kg. Mai ales atunci când renunți la o masă principală în favoarea lor.
Treaba asta cu iubirea de sine e o chestie care se simte, adică se învață în copilărie. Degeaba auzi conceptul când ai 30 de ani și încerci să-ți impui voluntar să te iubești și ierți mai mult. Nu zic că nu ajută, dar îți ia ani întregi de suișuri și coborâșuri. Cuvintele și gesturile de iubire absente în copilărie îți creează un gol în tine pentru toată viața. Degeaba ai tu soț, mașină mișto, casă și câine dacă ai început viața cu critică și teamă. Oricât ți-ar spune toată lumea că „te-ai realizat”, un loc în tine e încă gol. Un spațiu mut ce refuză orice altă umplutură. Nu merge nici cu eșarfe, nici cu cercei sau ciocolată.
Întâmplător sau nu, mare parte din persoanele cu kilograme în plus au și un deficit de iubire și stimă de sine sau încă încearcă să fie copii buni și să asculte sfatul mamei de a mânca tot din farfurie cu speranța de a primi o vorbă bună. Ei, nici acum nu s-a putut. Poate la masa următoare. Copilul nostru interior crede cu tărie în povești. În acel efort în plus pe care, dacă-l face, o să primească în sfârșit ceea ce își dorește. Este acel sentiment că ești foarte, foarte aproape de infinit. Atât de aproape încât parcă îl poți atinge…
Purtăm în noi pentru tot restul vieții vorbele părinților, cutumele din casa în care am crescut, felul în care se pregătea mâncarea, mărimea porției, numărul de mese pe zi… foarte, foarte multe detalii încât mă sperii și mă întreb pe bună dreptate cine suntem noi cu adevărat? Suma tuturor întâmplărilor copilăriei, suma tuturor adulților pe lângă care am crescut și, mai ales, suma a tot ce am fi avut nevoie să fim. Adulți cu mecanisme de „coping” create încă din copilărie, care ne urmăresc zi de zi. Urechi astupate, conversații „uitate”, detalii ce dor ignorate cu bună știință. Incredibila dragoste de noi mai are și mintea, care ne face să uităm episoadele care au durut cel mai tare.
Adult fiind, când te apuci de un proiect, să zicem de slăbit, și nu îți iese, redevii într-o secundă copilul ăla „bun de nimic”. Îți e mult mai la îndemână să te critici decât să o iei logic și să vezi ce s-a întâmplat. Îți e mult mai ușor să abandonezi, ca să te poți critica iar și să-ți creezi scenariul familiar decât să continui. Sunt foarte mulți oameni cu care încep să lucrez și care, încă dinainte să ne apucăm de treabă, îmi spun că ei cred că nu o să slăbească. Ba mai mult de atât, chiar dacă cifra scade pe cântar, ei spun că e posibil să fi dat doar apă jos și nu grăsimea, că pe haine nu se vede sau că greutatea lor se simte la fel. Suntem câteodată întocmai ca o pasăre ce a stat ani de zile într-o colivie și când îi deschizi ușa, tot acolo stă. Bucuria, libertatea, starea de bine te sperie la început pentru că nu ești învățat cu ele.
Cred că într-un proces de slăbit e util să fii bun și răbdător cu tine pentru că altul ca tine nu mai e. Ești singur în toată povestea asta și, dacă acesta e ritmul și atât se poate, atunci e foarte bine așa. De unde să faci tu rost de altul mai bun? Și mai cred că e vremea să mai pui vorbe bune și pe talerul celălalt al balanței. Sigur că ieșitul din buclă necesită efort, dar cred că merită fiecare pas din noua potecă spre tine. Spre tine cel despre care nu ai auzit niciodată că merită, poate, reușește și este iubit.
Dă-ți timp. Unde te grăbești atât? Încearcă să visezi și altceva decât cifre care scad. Care scad tot timpul. Cât de mic vrei să te faci de fapt?
Nu îți fie frică să dai jos „armura” de grăsime de pe tine. Poate că pericolul a trecut deja sau poate că nici nu a existat vreodată. Nu mai ține în brațe „sacul de ciment” în așteptarea lui.
Îmbrățișări strânse de la un (fost) copil care a dăruit tuturor din jur iubire atunci când el avea nevoie să primească cel mai mult. Încă nu m-am vindecat de această boală.