Pâinea care se făcea o dată pe an și trebuia să țină până toamna următoare. Cum era păstrată și cum își pregăteau proviziile pentru iarnă oamenii de la poalele Muntelui Rosa

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

La Macugnaga, în nordul Italiei, pâinea nu se făcea în fiecare zi. Pentru comunitatea Walser care s-a stabilit la poalele versantului estic al Muntelui Rosa, marea panificație avea loc toamna, într-o singură perioadă a anului. Familiile pregăteau cantități mari de pâine, care trebuiau să le asigure proviziile pentru lunile următoare.

Pâinile erau coapte în cuptoare comune, apoi uscate în podurile bine ventilate ale caselor. Devenite tari și uscate, puteau fi păstrate luni întregi, până la următoarea sesiune de panificație, potrivit CiboToday.

Cine erau Walserii și de ce trebuiau să-și păstreze proviziile

Walserii erau populații de limbă alemanică provenite din zona înaltă a Valaisului. Între secolele al XII-lea și al XIV-lea, mai multe grupuri au traversat pasurile alpine și au întemeiat așezări în teritoriile actuale ale Elveției, Italiei, Austriei și Liechtensteinului.

La Macugnaga, prezența lor stabilă datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea și este legată de acordarea unor pășuni montane coloniștilor în jurul anului 1265.

Condițiile de viață erau dificile. Iernile lungi și perioada scurtă în care puteau fi cultivate cereale și alte alimente făceau necesară pregătirea din timp a proviziilor și conservarea lor pentru lunile reci.

Pâinea era una dintre cele mai importante rezerve alimentare.

Pâinea se făcea toamna, în cuptoare comune

Până în primele decenii ale secolului XX, marea panificație avea loc, în general, toamna, după Ziua Tuturor Sfinților și comemorarea morților.

Satele aveau cuptoare comune, numite Ofe, iar folosirea lor era organizată astfel încât fiecare familie să poată pregăti pâinea pentru lunile următoare. Ordinea era stabilită de membrii mai în vârstă ai comunității.

În câteva zile, fiecare familie trebuia să producă suficientă pâine pentru perioada următoare.

Munca era împărțită între membrii comunității. Ofemandji, persoana responsabilă de cuptor, se ocupa de foc și stabilea momentul în care temperatura era potrivită pentru coacere.

Femeile pregăteau aluatul, iar una dintre familiile care locuiau în apropierea cuptorului punea la dispoziție Stube, cea mai caldă încăpere a casei, încălzită de soba tradițională. Acolo era lăsat aluatul să dospească.

Aluatul era frământat în cantități mari

Aluatul era lucrat într-o covată mare din lemn și împărțit în mase mari numite Bowiaga.

Acestea erau așezate pe Rollbett, un suport cu roți acoperit cu un cearșaf și o pătură de lână, unde aluatul se odihnea la căldura din Stube.

Momentul potrivit pentru a continua pregătirea era indicat de crăpăturile care apăreau pe suprafața aluatului.

Femeile împărțeau apoi Bowiaga în porții de aproximativ un kilogram, formau pâinile și le așezau pe scânduri de lemn. Bărbații le transportau în cele din urmă la cuptor pentru coacere.

Cum putea pâinea să reziste luni întregi

Pâinea era uscată intenționat pentru a putea fi păstrată.

După coacere și răcire, pâinile erau puse în coșuri și transportate în podurile aerisite ale caselor, numite bruot spicherli.

Acolo erau așezate pe suporturi speciale, bruot lettru, unde pierdeau treptat din umiditate.

Pâinile deveneau astfel tari și uscate. Tocmai această pierdere a umidității le permitea să fie păstrate pentru o perioadă îndelungată, până la următoarea sesiune de panificație.

Copiii aveau și ei o sarcină importantă: trebuiau să întoarcă zilnic pâinile pentru a preveni apariția mucegaiului.

Potrivit tradiției, copiii trebuiau să facă acest lucru fluierând. În acest fel, adulții puteau auzi că sunt în pod și știau că pâinea nu era mâncată pe ascuns.

Coacerea pâinii era și un moment de întâlnire

Marea panificație de toamnă nu era doar o activitate necesară pentru asigurarea hranei. Orele petrecute împreună la frământat, dospit și copt deveneau și momente de socializare pentru membrii comunității.

Pentru tineri, aceste întâlniri puteau deveni inclusiv ocazii de curtare.

Pe lângă pâinile destinate proviziilor erau pregătite și pâini decorate, oferite drept cadouri, adesea de nașe finilor.

Pâinile rotunjite destinate fetelor se numeau Meltschuru, iar cele alungite pentru băieți purtau numele de Zibel.

În aceste cazuri, pâinea depășea rolul de simplă rezervă alimentară. Devenea dar, simbol și parte a relațiilor din comunitate.

Prima pâine era oferită altora

Și prima sesiune de coacere avea reguli precise.

O pâine era oferită preotului, iar alta familiei care pusese la dispoziție Stube pentru dospirea aluatului.

O parte din pâinea proaspătă ajungea și la oamenii care nu aveau terenuri și nu dispuneau de suficientă făină pentru a-și pregăti propriile provizii.

Pâinea proaspătă putea fi oferită și familiilor care își terminaseră rezervele. Acestea urmau să o restituie atunci când le venea rândul la cuptor.

Împărțirea pâinii avea astfel și o puternică dimensiune morală. Marea panificație era, în același timp, muncă, metodă de conservare a alimentelor și o formă de solidaritate în interiorul comunității.

Pâinea tradițională era în principal din secară

Nu exista o singură rețetă a pâinii Walser, întrucât ingredientele și modul de preparare diferau de la o comunitate la alta.

La Macugnaga, referința istorică era pâinea de secară, cereală importantă în alimentația comunităților din zonele montane.

Este documentată și o variantă cu stafide și nuci. În alte comunități Walser se întâlneau pâini cu secară, hrișcă și grâu sau variante în care erau folosite ingrediente precum cartofii, mierea și fructele uscate.

Principiul rămânea însă același: producția era concentrată, iar capacitatea pâinii de a se păstra era una dintre caracteristicile sale esențiale.

Cuptoarele comune din Macugnaga sunt păstrate și astăzi

Astăzi, familiile nu mai sunt nevoite să pregătească într-o singură sesiune pâinea pentru lunile de iarnă. Cu toate acestea, vechile cuptoare comunitare au rămas în Macugnaga.

foto Dreamstime

În Dorf, vechiul nucleu al localității, se păstrează unul dintre cuptoarele folosite în trecut pentru pâinea de secară. Alte cuptoare se află în cătunele din zonă și sunt încă aprinse cu ocazia unor evenimente dedicate culturii Walser.

Panificația este prezentă și la Fiera di San Bernardo, o manifestare tradițională organizată la Macugnaga.

Între timp, pâinea Walser a fost reinterpretată de brutari și bucătari din zona alpină, prin folosirea maielei, a făinurilor măcinate pe piatră, a diferitelor cereale și a cartofilor.

Este însă o pâine diferită de vechile pâini lăsate luni întregi la uscat în podurile caselor. Astăzi, scopul principal este ca pâinea să fie plăcută de consumat proaspătă, nu să asigure hrana unei familii pentru un întreg sezon rece.