Sursa foto: G4Food
Orice părinte a trecut, măcar o dată, prin etapa în care copilul refuză să mănânce anumite alimente sau „trăiește” doar cu câteva feluri preferate. Mofturile alimentare fac parte, într-o anumită măsură, din procesul normal de dezvoltare, dar uneori pot ascunde probleme mai profunde, de natură psihologică, neurologică sau senzorială.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Să vedem împreună unde se termină normalul și unde începe îngrijorarea.
Când mofturile alimentare sunt normale
În primii ani de viață, copiii învață lumea prin simțuri: gust, miros, atingere, textură, culoare. Este perfect normal ca:
-
să refuze un aliment nou (fenomen numit neofobie alimentară),
-
să prefere gusturile dulci și texturile moi,
-
să aibă perioade în care mănâncă puțin, apoi perioade de „foame continuă”,
-
să manifeste control asupra alimentației (exprimând astfel autonomia în dezvoltare).
De cele mai multe ori, aceste comportamente trec de la sine, dacă părintele nu pune presiune și continuă să ofere diversitate în farfurie, fără forțări sau recompense.
Când refuzul alimentelor devine îngrijorător
Refuzul constant al alimentelor, mai ales dacă:
-
persistă mai mult de 6 luni,
-
copilul nu are o creștere în greutate corespunzătoare,
-
prezintă deficite nutriționale (fier, vitamina D, proteine etc.),
-
sau mesele devin o sursă permanentă de conflict și anxietate,
poate semnala o tulburare de alimentație dincolo de simplul moft.
În aceste cazuri, este importantă evaluarea de către un pediatru și un nutriționist, iar uneori și un psiholog specializat în tulburări alimentare la copii.
Legătura dintre alimentație și sistemul nervos
Există situații în care refuzul hranei nu are la bază un „moft”, ci o cauză neurologică sau senzorială. De exemplu:
-
Copiii cu tulburări din spectrul autist pot prezenta hipersensibilitate senzorială (gust, miros, textură, culoare). O pastă lipicioasă, o textură grunjoasă sau un miros puternic pot provoca disconfort real, nu doar o reacție de refuz.
-
Anumite tulburări de procesare senzorială fac ca senzațiile orale să fie percepute exagerat de intense sau, dimpotrivă, prea slabe. Copilul nu „tolerează” anumite alimente, dar nu știe cum să explice asta.
-
Alteori, după un episod dureros (de exemplu, o înecătură), copilul poate asocia hrana cu frica și dezvoltă o aversiune alimentară.
În astfel de cazuri, simpla „educare alimentară” nu este suficientă. E nevoie de o abordare multidisciplinară, care să includă nutriționist, psiholog și terapeut ocupațional specializat în integrare senzorială.
Ce este ARFID?
ARFID (Avoidant/Restrictive Food Intake Disorder), sau Tulburarea de Evitare/Restricție a Ingestiei Alimentare, este o afecțiune recunoscută oficial în manualul DSM-5 (folosit în psihiatrie).
Spre deosebire de anorexie sau bulimie, ARFID nu are legătură cu imaginea corporală. Copilul nu refuză mâncarea pentru că vrea să slăbească, ci din:
-
frica de sufocare, vărsătură sau senzație neplăcută,
-
dezgust față de miros, textură sau culoare,
-
sau lipsă totală de interes pentru hrană.
Copiii cu ARFID pot ajunge să mănânce extrem de limitat (uneori doar 5-6 alimente), ceea ce duce la:
-
carențe nutriționale importante,
-
afectarea creșterii,
-
izolare socială (evitarea meselor cu familia sau la școală).
ARFID necesită diagnostic medical și intervenție terapeutică specializată, nu doar „disciplină” sau „răbdare”.
Cui ne adresăm?
Dacă un copil:
-
refuză constant grupele importante de alimente (proteine, legume, fructe),
-
scade în greutate sau nu mai crește,
-
prezintă semne de anemie, oboseală, paloare, constipație, apatie,
-
sau mesele au devenit un teren de luptă zilnic,
este momentul să solicitați ajutorul:
-
Pediatrului – pentru evaluarea medicală generală și analize.
-
Nutriționistului – pentru un plan alimentar adaptat nevoilor reale și preferințelor copilului.
-
Psihologului – pentru a descoperi cauzele emoționale sau senzoriale ale refuzului.
-
Terapeutului ocupațional – în cazurile în care există suspiciune de tulburare senzorială.
Mesajul esențial pentru părinți
Mofturile alimentare sunt o parte normală a dezvoltării.
Dar presiunea, pedepsele sau recompensele nu rezolvă problema — dimpotrivă, pot accentua anxietatea copilului.
Cheia este răbdarea, expunerea blândă și repetată la alimente noi, fără forțare și cu multă încurajare pozitivă.
Iar atunci când bănuiți că refuzul depășește simplul moft, cereți ajutor. Cu cât intervenția e mai timpurie, cu atât rezultatele sunt mai bune.
