Copilul cere dulce imediat ce vine de la grădiniță. Cum reacționăm? Răspunsul nutriționistului Tania Fântână

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

„Vreau ceva dulce!”. Sunt probabil printre primele cuvinte pe care mulți părinți le aud după ce își iau copilul de la grădiniță sau școală. Uneori nici nu a apucat să își dea jos ghiozdănelul, că deja cere ciocolată, biscuiți, înghețată sau ceva dulce. Iar părintele rămâne prins între două extreme: „Nu îi mai dau deloc, că se obișnuiește!” și „Lasă-l să mănânce, că poate chiar îi este foame și a stat toată ziua fără să mănânce suficient și poate chiar își dorește asta”.

Adevărul este undeva la mijloc. Dulcele nu trebuie interzis și nici demonizat, dar nici nu ar trebui să devină răspunsul automat la fiecare cerere, la fiecare plecare de la grădiniță sau la fiecare moment de oboseală. Înainte să spunem „da” sau „nu”, merită să ne întrebăm de ce cere copilul acel dulce.

Uneori, răspunsul este foarte simplu: îi este foame. Dacă prânzul de la grădiniță a fost mai mic, dacă nu i-a plăcut ce i s-a oferit sau dacă au trecut câteva ore de la ultima masă, copilul poate ajunge acasă foarte flămând. Iar când este flămând, este firesc să prefere ceva care îi place și care îi oferă rapid energie. Alteori este vorba despre oboseală, suprastimulare sau nevoia de confort. Dacă în astfel de momente a primit în mod repetat ciocolată, biscuiți sau înghețată, copilul poate învăța foarte repede asocierea: „Sunt obosit sau supărat, primesc ceva dulce și mă simt mai bine”.

Mai există și un motiv foarte simplu: rutina. Dacă în fiecare zi, imediat după grădiniță, copilul primește un dulce, cererea devine previzibilă. Nu mai este neapărat o nevoie fiziologică, ci o așteptare construită prin repetare. Copilul știe ce urmează și începe să ceară înainte să ajungă acasă. Și cred că asta este valabil nu numai cu mâncarea, ci și cu alte obiceiuri care îi dau confort, cum ar fi desenele sau un film pe telefon ori tabletă.

De aceea, nu aș transforma situația într-o regulă rigidă de tipul „dulcele se mănâncă numai după masă, indiferent de situație”. Dacă urmează cina în 20-30 de minute, este perfect rezonabil să spunem: „Știu că vrei ceva dulce. Mai întâi mâncăm și apoi putem avea puțin desert”. Dar dacă mai sunt două ore până la cină și copilului îi este evident foame, nu are sens să îl ținem flămând doar pentru a respecta regula. Îi oferim o gustare adevărată: iaurt cu fruct, pâine cu cremă de brânză, hummus cu lipie, fruct asociat cu o sursă de proteină sau altceva potrivit vârstei lui.

Regula importantă nu este „dulce niciodată înainte de masă”, ci „dulcele nu înlocuiește masa”.

Aici apare și una dintre cele mai mari provocări pentru părinți. Copilul cere, părintele spune nu, copilul insistă, începe să plângă, iar părintele, după câteva minute, cedează: „Bine, ia puțin și gata!”. Fără să ne dăm seama, putem întări un comportament foarte simplu: copilul învață că, dacă insistă suficient, adultul își schimbă răspunsul și, în felul acesta, pe măsură ce copilul crește, scenele de acest gen devin tot mai dramatice.

Nu înseamnă că micuțul este manipulator sau „rău”. Copiii învață prin consecințele comportamentelor lor. Dacă plânsul, negocierile, rugămințile sau crizele duc în final la ciocolată, este foarte probabil ca aceste comportamente să se repete. De aceea, avem nevoie de mai multă consecvență și mai puține negocieri interminabile.

Putem spune calm: „Știu că vrei ciocolată. O putem mânca după cină”. Sau: „Acum alegem gustarea. Poți alege între iaurt cu banană și pâine cu cremă de brânză”. Nu este nevoie să explicăm de zece ori de ce zahărul este rău și nici să transformăm momentul într-o ceartă. Copilul poate fi supărat. Și este în regulă. Nu trebuie să eliminăm orice frustrare din viața lui pentru a fi părinți buni. Toleranța la frustrare este ceva ce se antrenează de mic.

Cât înseamnă însă o porție de dulce? Nu există o cantitate universală, pentru că porția depinde de vârstă, necesarul energetic al copilului și restul alimentației din zi. Pentru un copil de vârstă preșcolară, vorbim totuși despre o porție mică, nu despre o pungă de biscuiți sau o ciocolată întreagă. Ca reper practic, poate însemna aproximativ 10-15 g de ciocolată, un biscuite mic sau doi biscuiți foarte mici, o mini înghețată, o felie mică de chec sau pandișpan, o porție mică de orez cu lapte ori o clătită mică cu iaurt și fruct.

Nu este nevoie să cântărim fiecare bucățică de dulce. Mult mai importantă este frecvența și locul pe care îl ocupă în alimentație. Un desert mic, consumat ocazional, într-o alimentație variată, este cu totul altceva decât dulcele oferit zilnic după grădiniță, între mese și de fiecare dată când copilul este obosit sau supărat.

Dacă știm că micuțul vine flămând de la grădiniță, este mult mai ușor să avem pregătită o gustare decât să improvizăm în momentul în care copilul deja plânge după ciocolată. Putem avea un iaurt simplu cu banană și câțiva fulgi de ovăz, o felie de pâine cu cremă de brânză și câteva felii de fruct, un mini sandviș cu hummus și legume, banană cu puțin unt de arahide, niște biluțe de mozzarella și sticksuri de legume și pâine prăjită sau o mini clătită cu iaurt și fructe, fără să o transformăm într-un desert foarte dulce.

Și aici este important să facem diferența între gustul dulce natural al alimentelor și desertul propriu-zis. Un iaurt simplu cu banană este o gustare, nu trebuie să o transformăm într-un desert doar pentru că este dulce. În același timp, nici fructul nu trebuie prezentat copilului ca o „pedeapsă” pentru că nu primește ciocolată.

Uneori părinții ajung să creadă că, pentru a preveni excesele, trebuie să elimine complet dulcele. Dar nici această strategie nu este necesară. Când un aliment este permanent prezentat ca „interzis”, „rău” sau „otrăvitor”, poate deveni și mai interesant pentru copil. Pe de altă parte, dacă dulcele este disponibil oricând și este oferit pentru orice motiv, pentru că a fost cuminte, pentru că a terminat masa, pentru că este trist, pentru că a plâns sau pentru că „merită ceva bun”, copilul învață să îl folosească și ca instrument emoțional.

Ideal este să ajungem la o poziție de mijloc: dulcele există, este plăcut și poate fi consumat, dar nu conduce alimentația copilului. El are un loc stabilit, clar, mereu același, printre celelalte ingrediente și alimente ce pot fi mâncate. Nimic mai mult de atât.

Iar când copilul insistă, putem răspunde simplu: „Știu că îți este poftă de ceva dulce. Acum mâncăm gustarea și apoi mai vedem”. Sau: „Știu că ești supărat că nu primești acum. Poți să fii supărat. Eu sunt aici”. Îi recunoaștem emoția, o validăm, îi spunem că este bine că își exprimă sentimentele, dar nu schimbăm limita doar pentru a opri plânsul.

Pentru că aceasta este, de fapt, lecția pe care o învață copilul. Dacă de fiecare dată când cere dulce îi oferim dulce, consolidăm cererea. Dacă de fiecare dată când plânge îi oferim ceva dulce ca să se liniștească, consolidăm asocierea dintre emoție și mâncare. Dacă refuză masa și primește imediat alimentul preferat, poate învăța că refuzul este o strategie eficientă pentru a obține ceea ce își dorește.

Asta nu înseamnă că o singură dată când am cedat „strică” ceva. Toți părinții avem zile în care suntem obosiți și spunem „bine, ia și gata”. Importantă este direcția generală. Copilul nu are nevoie de părinți perfecți, ci de adulți previzibili și consecvenți și, mai ales, prezenți cu adevărat în relația cu ei.

La urma urmei, întrebarea nu este dacă îi dăm sau nu îi dăm copilului dulce. Întrebarea este ce loc îi dăm dulcelui în viața lui.

Un copil care are mese regulate, o alimentație variată, se mișcă, doarme suficient și primește ocazional o porție mică de desert nu are nevoie de părinți speriați de zahăr.

Iar dacă după grădiniță primul lucru pe care îl spune este „vreau dulce!”, înainte să ne enervăm, merită să ne întrebăm: „Oare îi este poftă sau îi este, de fapt, foame?”.

De multe ori, răspunsul la această întrebare ne arată și ce avem de făcut mai departe. Și mai trebuie să reținem că, mai important decât „îi dau sau nu ceva dulce când îmi cere?” este „cât îi dau și ce fel de dulce am în casă?”.