FOTO | Ciuperci care devin cerneală, „piele” pentru pălării sau hârtie / Povestea unui autodidact din Sibiu fascinat de o lume puțin înțeleasă: „Din interiorul unei ciuperci se pot face pălării, poșete și curele”

Există oameni care merg în pădure ca să se plimbe. Alții merg pentru liniște. Florin Bustan merge ca să descifreze o lume pe care o numește, fără ezitare, „fascinantă” și „magică”. Dar înainte de povestea lui, înainte de pasiune, expoziții și planuri pentru un muzeu, sunt lucrurile stranii pe care le spune despre ciuperci. Iar unele par desprinse mai degrabă dintr-un laborator, dintr-un atelier de artă sau dintr-un manual de secrete ale naturii decât dintr-o discuție despre ce găsești într-o pădure din România.

Florin Bustan nu vine dintr-o facultate de profil și nici nu încearcă să își construiască autoritatea pe diplome. Spune deschis că baza lui este autodidactă, chiar dacă a urmat și un curs privat în Spania, în colaborare cu o universitate. „Am făcut un curs de specializare în Spania, dar baza mea rămâne una autodidactă”, spune el.

Pasiunea i se trage din copilărie și, mai exact, din familie. Tatăl său, originar din Munții Apuseni, învățase ciupercile de la bunici. Mai târziu, familia s-a stabilit la Cisnădie, lângă Sibiu, într-o zonă înconjurată de păduri. „De pe la cinci ani, tata m-a luat în pădure. La noi, ciupercile erau și pasiune, dar și hrană”, își amintește el. În anii ’80 și ’90, spune, culesul era parte din viața de familie, nu doar o activitate de weekend.

Mai târziu au venit cărțile, apoi internetul, apoi studiul tot mai sistematic.

Ciupercile, un mister greu de deslușit

Pentru Florin Bustan, ciupercile nu sunt doar hrană și nici măcar doar obiect de studiu. Sunt materie pentru pălării, poșete și curele. Sunt cerneală, hârtie sau amprente naturale. El vorbește despre organisme care se pot parazita unele pe altele, până când ajunge la imaginea greu de uitat a „trei ciuperci într-una”.

„Am găsit și o ciupercă pe care crește altă ciupercă, iar pe aceea o parazitează o a treia. De fapt, sunt trei ciuperci într-una. Lumea lor e fascinantă”, spune el, după ce începe să vorbeasă despre subiectul din care a făcut o pasiune: ciupercile.

Una dintre cele mai surprinzătoare povești este cea despre iască, o ciupercă de lemn cunoscută popular, dar prea puțin înțeleasă în afara cercurilor de pasionați. Bustan spune că, atunci când este tânără, poate fi prelucrată într-un material care seamănă izbitor cu pielea întoarsă. „Din interiorul unei ciuperci se pot face pălării, poșete și curele. Dacă vezi materialul obținut din iască, ai impresia că e piele întoarsă de căprioară”, explică el. Descrierea nu este o exagerare literară. Vorbește despre o tehnică veche, în care materialul moale din interior este fermentat, bătut, întins și apoi modelat până capătă forma obiectului dorit.

Cerneala din ciuperci, folosită în timpul războiului

La fel de neobișnuită este și ideea că unele ciuperci produc, la propriu, cerneală. „Există ciuperci din genul Coprinus care se autodistrug la bătrânețe. Se lichefiază și se transformă într-un lichid care arată exact ca un tuș”, spune el. În această transformare rapidă, aproape teatrală, Bustan vede una dintre proprietățile cele mai uimitoare ale regnului fungic. O ciupercă rămâne câteva zile în forma ei recognoscibilă, apoi pălăria începe să se topească, iar în locul ei rămâne o substanță închisă la culoare, fluidă, ca o cerneală.

Povestea merge și mai departe. Bustan invocă inclusiv un episod istoric puțin cunoscut, despre folosirea acestei cerneli în verificarea documentelor. „Din ciupercă rămân sporii. Iar acești spori pot fi văzuți la microscop. De aceea, cerneala obținută din anumite specii putea lăsa o semnătură biologică”, spune el. Practic, spune el, pentru docmentele oficiale (sau secrete) se folosea cerneală amestecată cu cerneală din ciuperci, iar pentru a se verifica autenticitatea documentului, se verifica la microscop prezența sporilor din cerneala obținută din ciuperci. „Amestecând cerneala de ciupercă cu cerneala reală, ei când le venea un document, un act important, oficial, de guvern, verificau cu microscopul, pentru că rămâneau sporii de la ciuperci în cerneală și așa vedeau dacă e actul original”, explică el.

Hârtie obținută din ciuperci

Apoi vorbește despre hârtie. Nu metaforic, nu artistic în sens vag, ci o foaie obținută efectiv din ciuperci. Florin Bustan spune că a reușit recent să obțină prima bucată de hârtie folosind două specii, după ce a găsit într-o carte din Germania câteva indicații tehnice. „Au trebuit fierte, măcinate, presate și lăsate la uscat. Mi-a ieșit prima foaie de hârtie din ciuperci”, povestește el. Ideea lui este ca pe această hârtie să aplice apoi amprente sporale și denumiri scrise cu cerneală tot din ciuperci, pentru a obține „un tablou realizat integral din ciuperci”. „Ciupercile care sunt tipice, adică au picior, pălărie, lamele, dacă iei pălăria și o pui pe o foaie seara, până a doua zi, pălăria, își lasă amprentă sporală”, explică el.

„Unele lasă alb, altele maro, roz sau galben. Uneori amprenta sporală te ajută decisiv la identificare”, explică el. În viziunea lui, nu e doar un instrument util, ci și o formă de frumusețe ascunsă. O probă biologică devine imagine.

Ciudățeniile nu se opresc aici. Sunt ciuperci care își schimbă culoarea când sunt tăiate, din cauza unor reacții chimice. „Tai ciuperca pe mijloc și, deși în interior e galbenă, în câteva secunde se face albastră”, spune el. Pentru cineva care a crescut cu ideea simplă că o ciupercă este bună sau rea, comestibilă sau otrăvitoare, asemenea transformări mută discuția într-o zonă aproape neverosimilă. În realitate, pentru pasionați, ele sunt tocmai indiciile esențiale.

Imaginea nu e suficientă pentru identificare

Iar dintre toate lucrurile pe care le spune, poate cel mai straniu este acesta: telefonul nu te poate salva cu adevărat. Într-o epocă în care aproape orice pare identificabil dintr-o fotografie, Bustan insistă că, în cazul ciupercilor, imaginea nu este suficientă. „Poți folosi aplicații, dar ele nu vor ajunge niciodată la 100 la sută. La ciuperci contează foarte mult și mirosul, iar o poză nu poate detecta așa ceva”, spune el. Pentru el, mirosul este uneori cheia absolută. Nu un detaliu secundar, ci diferența dintre o specie comestibilă și una toxică.

„Sunt ciuperci pe care le pot recunoaște după miros cu foarte mare precizie”, spune Bustan. Nu afirmă că asta se întâmplă cu toate speciile. Din contră, insistă că micologia este complicată și că unele exemplare nu au miros distinct. Dar acolo unde acesta există, el poate fi mai sigur decât privirea. „Vizual te poți înșela. Mirosul, dacă l-ai învățat corect, nu te mai trădează atât de ușor”, explică el. Literatura de specialitate, adaugă, încearcă să compare aceste senzații cu făina, ridichea, nuca sau alte repere, dar fiecare om percepe diferit. Adevărata cunoaștere vine când înveți individual mirosul unei specii.

Avertismentul profesioniștilor: teren minat

Tocmai de aceea, avertismentele lui sunt directe. „Dacă nu ai experiență, mersul la cules de ciuperci e ca și cum ai merge pe un câmp minat. O singură greșeală poate fi suficientă”, spune el. Nu vorbește abstract. Povestește că a întâlnit și oameni în vârstă, cu experiență, care aveau în coș ciuperci necomestibile sau toxice, convinși că știu perfect ce adună. „Unii îți spun: «Eu culeg de o viață». Dar tocmai aici e pericolul. Dacă rămâi doar la ce ai învățat din familie și nu mai studiezi, ajungi să confunzi specii”, afirmă el.

Microscopul este, de altfel, un alt prag între pasiune și știință. Bustan admite că nu are încă suficientă experiență în această zonă, dar vorbește despre ea cu luciditate. „Sunt specii pe care nu le poți separa cu exactitate fără microscop. La unele, nici măcar microscopul nu e simplu de folosit, pentru că trebuie să măsori sporii, să le vezi forma, dimensiunea, detalii foarte fine”, spune el. În lipsa acestui instrument, multe certitudini rămân, de fapt, aproximări.

„Cunoaștem extrem de puțin despre ciuperci”

Poate cea mai tulburătoare observație a lui este legată de cât de puțin știe, de fapt, omul despre ciuperci. „Cunoaștem extrem de puțin din această lume. Foarte puțin”, spune el. Nu e o frază aruncată pentru efect. La tot pasul revine la ideea că micologia rămâne un teritoriu plin de necunoscute, inclusiv pentru experți. „Și oamenii de știință se contrazic pe ciuperci. Este un domeniu foarte complicat”, afirmă el.

Bustan vorbește cu un amestec de mândrie și uimire despre biodiversitatea României. Consideră că țara noastră este mult mai bogată în specii decât cred mulți și că acest avantaj nu este suficient pus în valoare. Din această convingere s-a născut și dorința de a face expoziții și ieșiri educative. În 2023 și-a făcut o firmă, tocmai pentru a putea lucra legal cu școli și copii. Nu vrea să transforme pasiunea într-o ciupercărie și nici nu este atras de producția industrială. „Eu lucrez cu ciupercile sălbatice de pădure. Cu studiul lor, cu terenul, cu învățarea, cu expozițiile. O ciupercărie e altceva”, explică el.

Își dorește să facă un muzeu al ciupercilor

Vrea să încapsuleze unele exemplare în rășină, pentru a crea o colecție stabilă, cu rol didactic și expozițional. Dar visul lui cel mare este altul. „Vreau să fac la Sibiu un muzeu al ciupercilor. Ar fi primul din România și, din câte știu eu, primul din sud-estul Europei”, spune el. O spune fără emfază, ca pe un proiect care încă are nevoie de bani, timp și multă muncă, dar pe care refuză să îl lase în zona fanteziei.

Una dintre marile satisfacții ale lui este găsirea speciilor rare. Povestește despre o varietate albă a unei ciuperci în formă de cupă, extrem de rară, găsită de el în România și greu de documentat chiar și în literatura europeană. Pentru că e atât de rară, nici măcar nu există imagini cu această ciupercă în literatura se specialitate.

De fapt, în spatele tuturor acestor planuri există o idee simplă și foarte clară: oamenii s-au îndepărtat de natură, iar ciupercile sunt unul dintre cele mai bune pretexte pentru a-i aduce înapoi. „Mai ales copiii s-au rupt de natură. De asta ies cu ei, le arăt, le explic. Există interes, dar lumea nu cunoaște”, spune el.

Expozițiile nu sunt, pentru Bustan, simple vitrine cu specii aranjate frumos. Sunt o formă de alfabetizare într-un domeniu care, în România, i se pare încă prea puțin dezvoltat.