BBC: Ce țară poate revendica friptura? O călătorie prin culturile care au transformat carnea de vită în identitate culinară / În multe locuri, e un ritual social, un semn de prosperitate și o marcă a identității locale

De la Japonia la Argentina și Statele Unite, friptura a devenit mai mult decât un preparat. În multe locuri, e un ritual social, un semn de prosperitate și o marcă a identității locale, conform unui text publicat de BBC.

Consumul de carne de vită are o istorie veche. Scene de vânătoare apar în picturi rupestre, iar dovezi arheologice arată că oameni din zona Stonehenge consumau carne de vită încă din jurul anului 2500 î.Hr. Totuși, popularizarea fripturii la scară largă este relativ recentă. În secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea transportului și refrigerării, bistroturile pariziene și steakhouse-urile americane au adus carnea în centrul meniurilor.

Astăzi, fiecare cultură importantă a dezvoltat propriul stil. Șase țări ilustrează cel mai bine această diversitate.

Argentina: friptura ca ritual social

Carnea de vită a ajuns în Argentina odată cu colonizatorii spanioli, în secolul al XVI-lea. Pe câmpiile Pampas, crescătorii de vite au dezvoltat grătarele rudimentare numite parrilla și tehnica de gătire lentă, cunoscută drept asado.

Astăzi, asado-ul înseamnă mai mult decât carne: e o întâlnire de weekend, în care mesele lungi, conversațiile și focul sunt la fel de importante ca preparatul. Bucătarul Francis Mallmann descrie friptura drept „parte din idiosincrazia noastră”, un pretext pentru a sta împreună.

Japonia: precizie și rafinament

În Japonia, carnea de vită a intrat târziu în alimentație, abia în secolul al XIX-lea. După al Doilea Război Mondial, apar steakhouse-uri de lux, iar fermierii dezvoltă rase precum Wagyu sau Kobe.

Accentul cade pe detalii: marmorarea, textura grăsimii și controlul exact al temperaturii. Friptura este adesea preparată în fața clientului, pe plite teppanyaki, sau pe cărbuni, cu un minim de intervenții.

Italia: friptura ca sărbătoare

În Italia, preparatul emblematic este bistecca alla Fiorentina, o friptură groasă, cu os în formă de T, specifică Toscanei.

Măcelarul Dario Cecchini o descrie ca pe un fel de mâncare rezervat momentelor speciale. Prepararea este simplă: carne de calitate, foc de lemn și aproape nicio intervenție. Prima îmbucătură se gustă fără sare sau ulei, pentru a înțelege produsul în forma sa pură.

Brazilia: experiență colectivă

În Brazilia, friptura se leagă de churrasco, o tehnică apărută în rândul crescătorilor de vite. Carnea este pusă pe frigărui lungi și gătită la foc deschis.

În restaurantele churrascaria, serviciul este interactiv: bucătarii aduc la masă diferite bucăți de carne și le feliază direct în farfurie. Tăietura vedetă este picanha, apreciată pentru stratul de grăsime care se topește în timpul gătirii.

Franța: tradiție de bistrot

În Franța, friptura este legată de cultura bistrotului. Preparatul clasic, steak frites, combină o bucată de carne cu cartofi prăjiți.

Până în secolul al XIX-lea, carnea de vită nu era consumată frecvent. Odată cu urbanizarea și dezvoltarea restaurantelor, friptura devine un element central. Bucătăria franceză pune accent pe folosirea întregului animal și pe sosuri clasice, precum béarnaise sau bordelaise.

Statele Unite: abundență și varietate

În Statele Unite, friptura este asociată cu ideea de abundență. Steakhouse-urile dezvoltate în secolul al XIX-lea au impus un stil recognoscibil: porții mari, garnituri consistente și o varietate mare de tăieturi.

Scriitorul Kurt Vonnegut remarca încă din anii ’70 legătura dintre identitatea americană și consumul de carne de vită. Astăzi, cultura grătarului acasă completează experiența din restaurante.

O identitate fără proprietar

Nicio țară nu poate revendica friptura în sens strict. Istoria ei traversează continente și epoci. Ce diferă este felul în care fiecare cultură a construit în jurul ei ritualuri, tehnici și semnificații. În unele locuri, e despre foc și comunitate. În altele, despre precizie și produs.