Râme şi ciuperci ar putea fi utilizate pentru a fertiliza solul lunar, conform unui studiu 

Pentru a se stabili pe termen lung pe Lună, astronauţii vor trebui să cultive hrana din care se vor hrăni. În acele condiţii ostile, râmele şi ciupercile i-ar putea ajuta să facă faţă acestei provocări, potrivit unui studiu publicat vineri, informează AFP.

Proiectele ce vizează amenajarea unor staţii permanente şi autonome pe satelitul natural al Pământului se confruntă cu numeroase obstacole tehnice. Cum ar fi producerea de oxigen, apă şi hrană cu ajutorul puţinelor resurse locale.

Chiar şi pentru culturile de interior, regolitul lunar este, de exemplu, un sol puţin propice. Acel strat de praf, roci şi fragmente minerale care acoperă suprafaţa Lunii conţine totuşi nutrienţi esenţiali pentru creşterea plantelor, cum ar fi fosfor, potasiu şi fier. Însă, el conţine şi metale grele toxice, precum aluminiu şi zinc. În plus, regolitul lunar este lipsit de materie organică şi de microorganismele indispensabile pentru viaţa plantelor şi nu reţine prea bine apa.

„Cum să transformi acest regolit în sol? Ce tipuri de mecanisme naturale pot provoca o astfel de conversie?”, s-a întrebat Sara Santos, cercetătoare în astrobiologie la Jackson School of Geosciences şi principala coordonatoare a unui proiect despre fezabilitatea culturilor de plante pe Lună, citată într-un comunicat publicat de Universitatea Texas din Austin, transmite Agerpres.

Plante de năut, în sol lunar

Ea şi colegii săi de la Universitatea Texas A&M au reuşit pentru prima dată să crească plante de năut într-un sol lunar reconstituit în laborator, reproducând compoziţia eşantioanelor de regolit aduse pe Terra de astronauţii care au participat la misiunile Apollo, potrivit rezultatelor unui studiu publicat joi în revista Scientific Reports.

Pentru a îmbogăţi acel substrat, echipa de cercetare a adăugat vermicompost (biocompost sau compost de râme), cu diferite concentraţii (0%, 25%, 50% şi 75%). Acel compost, bogat în nutrimente şi minerale esenţiale, este obţinut prin hrănirea râmelor-roşii-de-bălegar (Eisenia fetida, cunoscute şi sub numele de râme-roşii-de-California – n.red.) cu resturi alimentare sau cu produse pe bază de bumbac (haine, produse de igienă) – deşeuri care ar fi fost altfel aruncate în timpul misiunilor spaţiale.

Bune de consumat?

Jumătate din plantele de năut au fost acoperite, de asemenea, cu micorize arbusculare. Pe Terra, aceste ciuperci foarte răspândite întreţin o relaţie de simbioză cu planta lor gazdă: ele ameliorează absorbţia apei şi a nutrienţilor de către plantă, limitând în acelaşi timp absorbţia metalelor grele. Filamentele ciupercilor leagă, de asemenea, particulele de sol între ele, reducând astfel eroziunea.

Doar plantele cultivate în soluri îmbogăţite în acelaşi timp cu vermicompost şi cu ciuperci au produs seminţe.

Creşterea lor a fost mai lentă şi producţia mai scăzută decât cea a năutului plantat în pământ de ghiveci cumpărat din comerţ, care a servit drept grup-martor. Totuşi, în amestecurile conţinând 25% şi 50% vermicompost, greutatea boabelor recoltate a fost comparabilă cu cea a plantelor din grupul de control.

De asemenea, cercetătorii au descoperit că ciupercile erau capabile să supravieţuiască în substrat şi să îl colonizeze, sugerând astfel că o singură introducere a lor ar fi suficientă într-un context real. Prin îmbunătăţirea structurii solului graţie filamentelor lor, aceste ciuperci ar putea facilita transformarea regolitului într-un mediu funcţional de creştere într-o singură generaţie de plante, au subliniat autorii studiului.

Provocări continue

Deşi rezultatele sunt „promiţătoare”, „anumite provocări importante continuă să existe”, cum ar fi, mai ales, „optimizarea proceselor de condiţionare a regolitului”, atenuarea semnelor de stres (carenţe de clorofilă, dezvoltare defectuoasă) observate la toate plantele şi „studierea interacţiunilor pe termen lung dintre sol, microbi şi plante în condiţiile lunare”.

Rămâne să se determine, de asemenea, dacă acele boabe de năut pot fi consumate. „Cât sunt ele de sigure? Conţin ele nutrienţii necesari pentru astronauţi? Dacă nu sunt sigure pentru consum, câte generaţii de culturi vor fi necesare pentru ca ele să devină comestibile?”, a adăugat în acelaşi comunicat Jessica Atkin, principala coordonatoare a studiului, care urmează studii doctorale la Facultatea de ştiinţe ale solului şi culturilor în cadrul Universităţii Texas A&M.