Sursa foto: Verastuchelova | Dreamstime.com
Descoperirile recente privind microplasticele identificate în sânge, plămâni sau chiar creier au generat îngrijorări la scară globală. Cu toate acestea, o analiză detaliată arată că multe dintre concluziile trase sunt încă fragile și depind foarte mult de tehnicile de laborator utilizate, relatează Mediafax.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
De-a lungul ultimilor ani, mai multe cercetări au indicat că particule mici de plastic (microplasticele), provenite din ambalaje, sticle sau deșeuri, ar putea fi găsite în diverse organe ale corpului uman. Această idee este îngrijorătoare și a dus la titluri alarmante. Totuși studiile recente și investigații jurnalistice au pus la îndoială soliditatea acestor concluzii. Nu este vorba de intenții rău voitoare, ci de limitările unei științe încă în dezvoltare, care se confruntă cu obstacole tehnice semnificative, arată The Conversation.
Contaminarea reprezintă o problemă serioasă: plasticul din laborator poate fi confundat cu cel din organism. Plasticul este prezent peste tot în mediu, inclusiv în sălile de operație și laboratoare. Fibre microscopice se regăsesc în aer, pe haine, pe suprafețe și chiar în instrumentele de unică folosință folosite pentru analize. Când cercetătorii caută particule extrem de mici într-o probă biologică, chiar și o contaminare minoră poate conduce la rezultate înșelătoare.
Unele studii recent criticate nu au realizat suficiente comparații între probele umane și probele de control. Acestea sunt menite să determine nivelul de contaminare ambientală din laborator. În anumite cazuri, structuri naturale din țesuturi, cum ar fi grăsimea, pot genera semnale chimice asemănătoare cu cele ale plasticului, crescând riscul de interpretări greșite. Aceste probleme metodologice explică de ce unele rezultate inițial promițătoare au fost ulterior contestate și în reviste științifice de prestigiu.
O distincție importantă în discuție este între microplastice și nanoplastice. Microplasticele sunt relativ mari la nivel celular și, în general, nu pot pătrunde în interiorul celulelor. Nanoplasticele, fiind mult mai mici, pot traversa bariere biologice și s-au dovedit a fi toxice în experimente pe celule sau embrioni de animale.
Paradoxal, majoritatea studiilor pe oameni s-au axat pe microplastice, mai ușor de detectat. În același timp nanoplasticele ar putea avea un impact biologic mai semnificativ. Acest lucru sugerează că o parte considerabilă a riscurilor potențiale rămâne insuficient investigată.
În ceea ce știm, nu există nicio îndoială că poluarea cu plastic este o realitate și că expunerea umană este inevitabilă. Totuși, dovezile privind acumularea masivă a particulelor de plastic în organe sau creșterea constantă a acestor niveluri în timp sunt, momentan, neconcludente. Comunitatea științifică este de acord că este necesară implementarea unor standarde mai stricte. Se caută metode variate de verificare și proceduri comune pentru a evita erorile.
Disputele actuale nu reflectă un eșec al științei, ci un proces normal de testare, criticare și rafinare a ipotezelor. Pe termen scurt, mesajul pentru public trebuie să fie unul de prudență, nu de panică. Reducerea expunerii la plastic, acolo unde este posibil, rămâne o măsură rezonabilă, dar concluziile ferme privind efectele microplasticelor asupra sănătății umane vor necesita timp, date mai precise și metode mai solide.
