Sursa foto: Stock Snap
Istoria furculiței începe cu strămoșul său primitiv – furcă/furcoi, de unde și etimologia –, un instrument asemănător, de dimensiuni considerabile, cu doi „dinți”, folosit pentru manipularea hălcilor de carne: dezosare și/sau feliere. Între acesta – încă folosită cu același scop – și forma furculiței clasice nu au prea existat etape intermediare, oamenii folosind pentru hrană direct mâinile sau, în cazurile fericite, lingura.
Descoperirile arheologice arată că unele dintre cele mai vechi furculițe descoperite (și utilizate cu scopul ușurării procesului de hrănire) erau folosite în urmă cu 4000 de ani pe teritoriul Chinei și erau confecționate din lemn, oase ori diferite metale.
În ceea ce privește Europa, site-ul www.historia.ro menționează: „Şi pe teritoriul european, şi anume în satul Cata-Hüyük, din Turcia, a fost descoperit un strămoş îndepărtat al furculiţei, folosit între mileniile VI-III î.Hr., dar printre unii istorici există reţineri că aceste mici furci, găsite aici, ar fi servit ca tacâmuri”.
Ceva mai aproape de noi, găsim furcoiul prin anii 900. î.H. în Grecia Antică, utilizat pentru manevrarea bucăților mari de carne. De acolo ajunge și în Imperiul Roman și ulterior în Orientul Mijlociu și Europa.
„Unii istorici, bazându-se pe o veche legendă, susţin că furculiţa ar fi fost folosită pentru prima dată în Orientul Mijlociu, încă din secolul al VII-lea, iar de aici ar fi fost adusă în Europa în secolul al XI-lea, prin intermediul unei prinţese bizantine. Deşi de-a lungul timpului legenda a cunoscut mai multe variante, în esenţă subiectul este acelaşi: un nobil italian, Domenico Selvo, moştenitor al dogelui Veneției, s-a căsătorit în anul 995 cu prinţesa Argila, din Bizanţ. Zestrea ei cuprindea, printre altele, şi o cutie plină cu furculiţe, iar faptul că ea a refuzat să mănânce cu mâna a ofensat Curtea veneţiană şi pe preoţii de atunci. «Prinţesa obişnuia să-şi taie mâncarea în bucăţi mai mici pe care le ducea la gură cu ajutorul unei furculiţe din aur. Dar Dumnezeu i-a lăsat omului = furculiţe naturale = (degetele) ca să măncânce şi ar fi o insultă la adresa Lui să încerci să le substitui cu instrumente metalice artificiale»”, scria Peter Damian, cardinalul Veneţiei, la moartea prinţesei, provocată de o boală incurabilă, interpretată pe acea vreme ca semn de nesupunere în faţa lui Dumnezeu.
O scrisoare adresată regelui francez Ludovic al IX-lea (1226-1270) de către un călugăr franciscan, reprezintă o altă dovadă a faptului că, la începutul Evului Mediu, furculiţa a fost adusă în Europa din Orient
O scrisoare adresată regelui francez Ludovic al IX-lea (1226-1270) de către un călugăr franciscan, reprezintă o altă dovadă a faptului că, la începutul Evului Mediu, furculiţa a fost adusă în Europa din Orient. În cuprinsul misivei, care datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea, călugărul descrie cum tătarii aveau obiceiul de a tăia cu furculiţa, înainte de a mânca, perele sau merele coapte păstrate în vin. Ei foloseau furculiţa la consumarea fructelor şi a sosurilor dulci, pentru a nu se murdări pe degete. Acest obicei, arăta el în continuare, preluat ulterior de doamnele de la curţile europene, a fost considerat imoral şi interzis de biserică. (…)
În secolul al XI-lea, „micile furci pentru mâncare” au apărut şi în Toscana, dar nu au fost bine primite. Clerul a condamnat folosirea lor argumentând că numai degetele, creaţie dumnezeiască, pot atinge bucatele, care sunt darurile Domnului. Treptat, nobilii toscani au început să-şi comande furculiţe confecţionate din aur şi argint, cu doi dinţi, dar, cu toate acestea, ele erau foarte rar folosite, rămânând până la începutul secolului al XIV-lea o simplă curiozitate destul de costisitoare pentru cei avuţi. În general, italienii s-au obișnuit foarte greu cu folosirea acestei ustensile, trebuindu-le aproape cinci secole până când furculiţa a devenit pentru ei un obiect obişnuit la masă”, se arată în același articol de pe www.historia.ro
Găsim furculițe în lista de bunuri, întocmită după deces – 1359, a reginei Isabela, fiica regelui Franței Filip al IV-lea cel Frumos. Pe atunci „furculițele erau foarte rare în Europa medievală și se foloseau întotdeauna pentru produsele dulci și lipicioase”.
În 1530 apare cartea lui Desiderius Erasmus „De civilitate morun puerilium”, un manual de bună conduită pentru băieți, care, în „mai puțin de zece ani a fost tradus din latină în engleză, germană, fraceză și cehă”. Printre sfaturi din carte remarcăm: „Este grosolan să mănânci cu mâna felurile care au sos. Bucata dorită trebuie luată cu un cuțit sau cu o furculiță”.
Un moment foarte important în istoria furculiței îl constituie inventarea, de către un englez, a oțelului inoxidabil.
Când a apărut furculița la noi
„Curtea lui Șerban-Vodă Cantacuzino se ridică iarăși la strălucirea de mai înainte și, la sfârșitul secolului, între 1688 și 1714, Brâncoveanu desfășoară un lux, o bogăție și un fast de felul cărora nu mai văzuse niciodată Bucureștii. În foile de zestre ale fetelor lui, scrise de însăși mâna Brâncoveanului, te minunează mulțimea aurului, argintului, pietrelor prețioase, samururilor și tuturor blănurilor de Mosc și d-aiurea, pe care domnul le dă zestre. Furculițele de aur, furculițe cari se credea că nu le-am avut decât mult mai încoace, figurează în argintăria fetelor lui Brâncoveanu. E adevărat însă că cu furculițele nu se slujeau decât la zile mari, sau când aveau musafiri străini, altminteri mâncau cu degetele, spălându-se după fiecare mâncare în niște ligheane de argint, adevărate capdopere de ciselure a jour (…)
Lady Craven ne spune că la curtea lui Mavrogheni, în secolul XVIII, s-au scos, cu prilejul invitării ei la masă, furculițele din sipetul în care se păstrau: erau cu mânerele de aur presărat cu pietre scumpe, ca și sfeșnicele în cari ardeau lumânările de ceară parfumată (…)
La argintăria Mariei Cantacuzino se observă un lucru ciudat: sunt cuțite, sunt linguri cîte 12, două solnițe, tavă cu 12 zarfuri, străchioară de dulceață cu lingura ei, – dar nu-s furculițe.
Erau furculițele în zestrea Stanchii Brâncoveanu în 1692 și nu sunt în 1772 în zestrea Mariei Pârvu Cantacuzino. Lucrul se explică prin faptul următor: nu se mânca cu furculița la noi până în secolul nostru. Brâncoveanu le-a dat fie-sei, căci cumpărase, probabil, garnitura completă. Pârvu Cantacuzino, om mai practic, n-a cumpărat decât ceea ce trebuia: cuțite de tăiat și lingurile de sorbit ciorbă. Furculițele erau la domni și la boieri, dar nu le scoteau decât de ochii străinilor”.
Istoricul Constanța Vintilă Ghițulescu vorbește despre Fiica marelui stolnic Pârvu Cantacuzino, care, la 25 ianuarie 1741, are în foaia de zestre „12 perechi de cuțite de argint cu lingurele lor” sublinind diferența față de sitagma brâncovenilor: „12 părechi de cuțite, cu furculițe și lingurile lor”. În ceea ce privește datarea corectă, menționăm că în tomul lui G.I Ionnescu Gion apar frecvent greșeli.
„Existența furculițelor plasează curtea lui Brâncoveanu pe un picior de superioritate față de contemporanul său, Ludovic al XIV-lea, care refuza să se servească de acest instrument și prefera degetele pentru tocănița de pasăre, în timp ce alții utilizau doar lingura și cuțitul”, scrie istoricul Matei Cazacu citându-l pe Fernand Braudel.
Totuși, prima menționare a unei furculițe în Țara Românească și Moldova apre la Paul de Alep, în vizita de la curtea lui Vasile Lupu în Moldova (8 februarie, 1655 sau 1656) : „Când «așdji»-ul sau «megas kellarios», adică primul bucătar însoțit de ajutoarele sale, aduce un fel de bucate, îl înfățișa domnului și îl ucoarea capacul. Dacă felul plăcea domului, îl așeaza în fața lui în tăcere; apoi <domnul> lua o furculiță și amesteca conținutul pe un taler, mânca din el”.
„Cu degetele să nu mănânci, nici vreodată să te lingi, că scârbă aduci la cel ce te vede”
Franz-Joseph Sulzer (1727-1791), om de încredere a lui Alexandru Ipsilanti – domn în Țara Românească: 15 septembrie 1774 – februarie 1782 și august 1796 – decembrie 1797 și în Moldova: decembrie 1786 – 19 aprilie 1788 – remarcă și el aceeași orânduială: în cazul oaspeților occidentali se foloseau furculițele, iar când invitații veneau de la Constantinopol „erau lăsați să mănânce cu degetele”.
În capitolul „Furculițe, furcuțe, furcoaie…” din volumul „Patimă și desfătare, despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750 – 1860”, găsim alte indicații importante și interesante: Contemporanul lui Grigore Brâncoveanu, Iordache Golescu, scrie în Povățuiri de bună-cuviință: „cu degetele să nu mănânci, nici vreodată să te lingi, că scârbă aduci la cel ce te vede”. Și continuă „În primul rând, observăm că în manualele de civilitate de la începutul sec al XIX-lea, furculița este pomenită o singură dată. Anton Pann (după Erasmus n.m.) recomandă: «Linguri, furcuțe, cuțite,/Ca să-ți fie în loc de dește/ S-apuci ori ce-ți trebuiește». (…)”. Urmează menționată lista de cumpărături a marelui boier Ienăchiță Văcărescu din 16 iulie 1773 ce conține furculițe care „să fie cu trei dinți, adică în forma celor de tip englezesc”.
Utilizarea lor cotidiană și vulgarizarea acestui obicei începe prin secolul XIX, odată cu finalul domniilor fanariote și ulterior cu pacea de la Adrianopole, când începem să ne debarasăm de obiceiurile orientale și să ne occidentalizăm moravurile. „Furculița proastă de os e înlocuită cu furcuța de carne, cum se întrebuința-n Ardeal la 1803”. Spre mijlocul secolului boierii renunță la caftan, femeile la șalvari și „nu mai mănâncă nimeni cu mâna, iar apa de trandafiri a dispărut după mese”.
Există și cazuri când folosirea mâinilor este recomandată și face parte din bunele moravuri. Este și cazul aripioarelor și pulpelor de pui
Există și cazuri când folosirea mâinilor este recomandată și face parte din bunele moravuri. Este și cazul aripioarelor și pulpelor de pui. Emanoil Hagi Moscu scrie despre Eliza Filipescu, fiica lui Gheorghe Vodă Bibescu (1825-1909): „Atât dânsa cât și femeia ei de încredere, Vasilichița, care lua masa cu noi mâncau puiul cu degetele, nesocotind furculița, dând prin aceasta dovadă de bun gust gastronomic și, în același timp de o mare dexteritate”.
Un caz simpatic este prezentat și în catalogul: Artă și Ceremonial la mesele regale 2014, care îl are în prim plan pe George Enescu. Invitat deseori la masa regală, rămânea mereu nemâncat pentru că era interzis să mănânci după ce regele a terminat. Și cum Carol I mânca frugal, iar Enescu fiind cel mai tânăr invitat era servit ultimul, compozitorul mai mult înghițea în sec. Mare bucurie avea, în schimb, atunci când se serveau porumb fiert și crenvurști ce se puteau mânca cu mâna.
Închei cu trei din regulile dodecalogului lui Păstorel Teodoreanu
„Ţine-ţi coatele lipite. Când eşti la masă, ca şi când eşti călare, numai aşa trebuie să le ţii. Pentru a ţine dârlogii, furculiţa şi cuţitul, mişcările antebraţului sunt suficiente. Dacă toți convivii ar ţine coatele pe masă lăsând la o parte latura estetică, pentru banchete ar trebui construite mese kilometrice, cu microfoane şi haut-parleur.
Nu introduce cuţitul în peşte (afară de cazul că ţi s-a pus tacâm special), nici în tocătură. În ambele cazuri furculiţa şi o bucăţică de pâine sunt suficiente.
În afară de pâine, crenvurşti, sparanghel, prune, ridichi de lună şi încă vreo câteva alimente care se bucură de privilegii, nu mânca nimic cu mâna. A decupa o pasăre sau a curăţi un fruct se învaţă într-o singură şedinţă (în câteva luni de dresaj învaţă o maimuţă de specie inferioară).”
Din păcate povestea de final încă lipsește pentru că nu îmi pot aduce aminte deloc unde am citit-o și văd că se îndârjește să se ascundă și prin notițe. Era mai mult de culoare, cu un local unde tacămurile, de frica hoților, erau legate cu lanțuri. Dar o să se ivească și ea odată și-odată!
