foto: LaVanguardia/Tercero
Sute de videoclipuri arată diverse modalități, dintre cele mai trăsnite, de a deschide o sticlă de vin fără tirbușon: lovind sticla, îmbrăcată într-un pantof, de un perete, încălzindu-i gâtul cu o placă de păr pentru a crea vid, împingând dopul în interior și introducând o pungă pentru a trage aerul și a produce ceea ce pare un truc de magie…
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Aceste soluții sunt riscante și chiar periculoase, atât pentru cel care le execută, cât și pentru sticlă, dar pericolul pare să dispară atunci când dorința de a deschide o sticlă de vin este prea mare și nu avem cu ce. Și atunci ne amintim de tirbușoane, atât de uitate și totuși atât de dorite în momentele de nevoie, notează La Vanguardia.
Primele mențiuni documentare
Prima brevetare a tirbușonului împlinește 230 de ani și i-o datorăm clericului și scriitorului Samuel Henshall, în Anglia anului 1795. Acesta a adaptat un burghiu de tâmplărie, adăugând o piesă care funcționa ca opritor și permitea atât evitarea perforării excesive a dopului, cât și crearea unei pârghii pentru extragerea lui.
Totuși, invenția e și mai veche. Potrivit lui Robinson, prima mențiune a tirbușonului apare în 1681, derivată dintr-un dispozitiv asemănător unui burghiu, cu vârful în formă de spirală, folosit pentru curățarea încărcăturilor neutilizate dintr-un tip de muschetă, armă folosită în secolul al XVII-lea. Astfel, “este probabil ca tirbușonul să fie de origine engleză, dată fiind importanța culturală a berii și cidrului în țară și necesitatea de a sigila cu plută sticlele care le conțineau”.
Necesitatea tirbușonului a apărut în urma unei schimbări majore: în secolul al XVIII-lea, tehnologia a permis producția de sticle standardizate prin turnare. Înainte, gâturile sticlelor variau, fiind necesare dopuri conice. Odată cu uniformizarea gâtului, dopul putea fi introdus complet, păstrând mai bine vinul, evitând scurgerile și pătrunderea aerului, și permițând depozitarea orizontală și transportul în volume mai mari.
„Tirbușoanele au devenit indispensabile în secolul al XVIII-lea, când vinul a început să fie îmbuteliat în sticle produse în matrițe și cu dopuri standardizate”, explică Alton Brown (Gear For Your Kitchen, 2008).
Evoluția tirbușonului
Tirbușonul cu două brațe a fost inventat și brevetat de britanicul William Burton Baker în 1880.
Domenico Rosati, un barman italian stabilit în Chicago, a conceput în 1928 un tirbușon cu dublu braț, încă fabricat în Veneția.
Spaniolul David Olañeta, designer industrial basc și membru al firmei B.O.J. (fondată în 1905), a creat un tirbușon cu formă de bufniță, încă produs astăzi.
În Germania, în 1882, Karl Wienke a inventat tirbușonul tip „cheie de vin”, preferat de somelieri. Este cel cu formă de briceag, ce include spirală și pârghie metalică.
Germanul Herbet Allen a adăugat două piese de plastic care fixau gâtul sticlei, pentru a facilita extragerea.
Moștenirea tirbușonului
De-a lungul timpului, mărci precum Peugeot, Laguiole sau Pulltex au devenit legendare. Au apărut și tirbușoane electrice sau sisteme precum Coravin, ce permit servirea vinului fără a scoate dopul.
„Niciun tirbușon nu s-a dovedit infailibil”, afirmă Robinson, dând ca exemplu vinurile de Porto, ale căror dopuri fragile necesită un tirbușon special, cel cu lame, și multă îndemânare pentru a nu sfărâma dopul.
