Foto: pe-zona.ro
Sărbătoarea creștină a Sfântului Andrei se suprapune cu anul nou dacic, moment ce marca trecerea de la vară la iarnă, de la lumină la întuneric. În ajun, în trecut, existau o serie de vechi credințe populare, practici magice care erau săvârșite în această noapte, care era considerată „magică”. „Anul nou dacic cuprinde, printre altele, ideea morții simbolice a divinității adorate, bocetul Andreiului, ospeţe nocturne (Noaptea Strigoilor sau păzitul usturoiului), excese de mâncare, băutură și distracție, credința că se deschid mormintele și se întorc spiritele animalelor, că se prind farmecele și vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei”, scrie etnologul Ion Ghinoiu, în volumul Dicționar de Mitologie Română.
Fiind un moment de prag, acea trecere de la vară la iarnă, era considerat și un moment bun pentru premoniții. În acest context, în Maramureș, aceleași credințe populare arătau că fetele de măritat își puteau vedea ursitul în vis. Pentru asta însă ele posteau, ceea ce însemna că nu mâncau nimic toată ziua, iar seara preparau o turtă foarte sărată. Practic, foloseau o lingură de făină, una de apă și una de sare. Le amestecau pe toate împreună și trebuia pusă la fript pe plita sobei.
Credințe și ritualuri
Însă totul se făcea după un adevărat ritual, nu la voia întâmplării. „Apa se aducea de la trei fântâni și era neîncepută (în sensul că nu consuma nimeni din ea înainte, n.r.). Făina era „ometită”, adică strânsă la veșca morii (cercul din jurul pietrei de moară, n.r.). Făina era luată cu trei degete, frământată cu multă sare, coaptă între două focuri. Pe tăietor, fata rupea turta deasupra capului în două. Jumătate o mânca acolo, jumătate o punea sub pernă, iar noaptea își visa ursitul”, spune etnologul Pamfil Bilțiu.
Dar premoniția, conform acestor vechi credințe populare, nu se limitează doar la identitatea ursitului. Alte practici aveau rolul de a afla și calitățile acestuia. „În unele sate, fetele puneau sub pernă pâine, cărbune, sare, piaptăn, veriguță. Dacă fata visa pâine, bărbatul era bun. Dacă visa sare, era rău. Dacă visa veriguță, era bogat. Dacă visa piaptăn, era sărac și păduchios. Dar repertoriul de tradiții al sărbătorii este cu mult mai bogat”, mai spune etnologul.
Zilele lupilor
Sărbătoarea Sfântului Andrei este puternic asociată cu lupul. De fapt, în aceste zile, se sărbătoreau zilele lupilor, ce aveau loc în a doua jumătate a lunii noiembrie. Aceste zile erau marcate de teama de acest animal. Motiv pentru care în această noapte, considerată magică, aveau loc diferite practici pentru a ține acest animal la distanță. „Andreiul de iarnă era apogeul zilelor lupilor și de la această reprezentare mitică și rituală trebuie să pornim în descifrarea scenariului ritual complex al sărbătorii”, mai spune Pamfil Bilțiu. De asemenea, acesta arată că în anumite sate, de pe valea Izei, sărbătoarea poartă numele de „Ziua lupilor”. În popor, poartă mai multe denumiri: „Indreluşa”, „Indreiu fetelor”, „Indreiu lupilor”, „Andreluşa”.
Pentru a se proteja de acest animal în această zi, femeile din vechiul sat marmaureșean aveau obiceiul să evite orice muncă presupunea obiecte ascuțite precum cuțit, foarfece etc.
„Această sărbătoare este pusă, de unii specialiști, în legătură cu anul nou dacic, la care lupul era animal totemic și tabuistic. Se respectau o serie de credințe-interdicții. În această zi nu se lucra, de teama că, cei care încalcă credința vor fi mâncați de lupi. Nu era permis să se lucreze, în casă, cu foarfece, cu acul, cu andrelele, cu cuțit, de teamă ca lupii să nu atace animalele gospodarului. Nu se lucra cu fusul, nu se cosea, nu se țesea, pentru ca lupii să nu atace coconii (copiii) şi să nu mănânce lupii oile. Nu se umbla cu sita, cu covata și nu se sclonțesc sâmburi (sparge semințe, n.r.), ca să nu sclonțască lupii oile”, explică el.
Și pentru ca tendința să fie eliminată de tot, era obiceiul de a se lega obiectele tăioase, dar și alte obiecte din casă, iar ușile erau date cu usturoi pentru a îndepărta duhurile rele.
