Suntem pe la finalul secolului al XIX-lea. Moș Pascali fusese măcelar, dar se lăsase de hăcuit și tranșat și cu ajutorul lui Hagi Ghiță Făgădău și-a deschis pe strada Romană (azi Str. M. Eminescu, mai precis în zona Teatrului Metropolis), o cârciumă. Locante erau cu duiumul pe vremea aceea și concurența grea, dar pragul lui Moș Pascali era călcat numeroși clienți, unii mai de soi, alții mai… iar pentru cei din urmă, instaurase cârciumarul nostru un set de reguli de la care nu se abătea neam, fie că la masă era Caragiale ori Strurdza.
Acest regulament intern, nemaivăzut, îl face pe Moș Pascali special, ba chiar un exemplu de bune practici din care ar putea să mai învețe și actualii noștrii patroni de locante.
Unul dintre contemporanii săi, C. Cosco, îl portretizează în volumul: „Când era bunica fată”:
„E vorba de o cârciumioară și de un crâșmar. Ca el, n’au mai fost decât doi în Bucureștii de odinioară. Îi știa mai toată lumea pe vremea aceea și auzisem și eu de ei. Unul era Moș Pascali, altul era Gherghiceanu, pe la Zece Mese, și mai târziu a fost unul, Cantili, prin Batiște.
Despre o cârciumă, s’ar zice, nu prea ai ce spune, deși George Rădulescu (Arhibald) a scris Cele 30 de cârciumi și deși tocmai de acolo capeți spor la vorbă. Licoarea (sângele Domnului) pe care crâșmarul o împarte pe gologani slăvitorilor, dă totdeauna aripi graiului, dacă creștinul nu-I prea… bigot, căci atunci ajunge mut și olog.
Dar Moș-Pascali ori Gherghiceanu n’au fost cârciumari ca mai toți cârciumarii. Genul de a cârciumări al lui Moș-Pascali a fost cu totul diferit și de aceea a ispitit câteva condee de literați și ziariști cari au scris despre originalitatea lui.
Pela 1912 am aflat, la un pahar cu vin, în mahalaua mea, moartea lui Moș-Pascali. Întovărășeam pe conu Iancu Popescu, prim-redactor pe vremea ceea la «Universul». Iancu Popescu era sfătos, știa multe și în jurul lui, ca la praznic, se făcuseră pâlc finii și prietenii lui Moș-Pascali, cari în ziua aceea împreună cu coana Rița, tovarășa de viață a negustorului duseră la odihna de veci pe răposat, după o trecere prin viață de aproape un veac.
S-a depănat viața acestui cârciumar neobicinuit.
Moș-Pascali a început să negustorească pe vremea când negustorul care dădea lipsă la cântar era purtat prin piață, în văzul tuturor, cu bucata de carne (sau alt produs) atârnata la gât. Cel care aplica acesta pedeapsă era vestitul polițai, căpitanul Costache Chioru. Pascali era atunci măcelar și ocupa și el una din cele 24 de prăvălii (scaune de măcelărie) câte erau pe vremuri în București, situate în spatele hotelului Dacia (Hanul Manuc) pe unde era și vadul sacagiilor.
Moș-Pascali a fost atunci un om de acțiune. A mers la Aga, în fruntea negustorilor din breasla lui, spre a prostesta împotriva cișniului, un fel de control al hotărârii măcelarilor de a ridica prețul cărnii.
Mai târziu, din cauza bolii ce dăduse într’o sumedenie de vite cumpărate, negoțul de măcelărie al lui Moș-Pascali a mers tot mai greu și atunci, sprijinit de Hagi Ghiță Făgădău, s’a apucat de alt comerț. A deschis cârciumă într’o căsuță a bisericii Dichiu depe Romană, unde, după cum am spus, azi se găsește Ateneul.
Aici s’a făcut cunoscut Moș-Pascali. Era negustor cinstit cum nu se mai poate și avea și marfă curată. Așa s’a întâmplat că în Bucureștii de altă dată puțini au fost aceia cari să nu fi gustat, – în cârciumioara tare scundă, – din pelinul minunat al lui Moș-Pascali.
Dar originalitatea cârciumarului era alta. Avea el anume vederi și socoteli în felul de a vinde. La el nu găseai vin la ghiață. Nu, ghiața îți răcește stomacul. Nici vin în vre-un vas pe tejghea nu se pomenea. Vin trebuia să se bea proaspăt din butie. Cât cereai atâta aducea. Se scobora în pivniță de câte ori ți-era să bei și-ți aducea vinul cu cana. Nu se bea cu paharul. Erau printre clienți numeroși cari își aveau cănile lor anume. Pe urmă Moș-Pascali nu dădea alt mezilic la vin decât «covrigi dela biserică». Cine voia, venea cu salam sau alte cele în buzunar, dar crâmarul nu-i da cuțit, ferit-a sfântul. Zicea că se face murdărie «în local». Mesele din prăvălioara lui, frecate cu moloz, erau ca laptele, iar cuele de lemn păreau ca de argint. Țoiurile de țuică le ținea pururea astupate cu hârtie să nu dea praful sau musca.
Și mai avea Moș-Pascali ciudățeniile lui. Ciudățenii care erau tot atâtea porunci cuminți de cumpătare. Cum prindea că vre-un client a cam trecut măsura, nu-i mai da de băut să-i fi plătit și aur. «Casă, masă, nu aveți»? era fraza convingătoare cu care hotăra mușteriul să plece. Să plece, că de altfel la orele 9 seara închidea prăvălia. Ziua chiar stabilise ceasurile când se putea bea: era așa, dela 12-1 și apoi de la 6-7 până la 9.
Numai când erau alegeri la școala de la Tunari, lângă care era cârciuma lui Moș Pascali se ierdea rânduiala aceasta, că veneau aci candidații politici și bătăușii de hotărau… cele ale momentului. Îmi spunea conu Iancu Popescu că a băut din pelinul lui Moș-Pascali până și D.A. Strurdza care era un ascet. Venia aici G.D. Pallade, venea Caragiale, D. Onciul, Al. Ciurcu, d. Mihail Sadoveanu – care a și scris ceva despre Moș-Pascali – și atâția alții din lumea intelectuală și artistică.”
Citește și: Fiul lui Ion Creangă a fost căpitan, cofetar și bucătar. A concesionat chiar și Cazinoul din Constanța