Cum se sărbătorea Paștele la curțile domnești / Mărturii ale călătorilor străini

Relatările cele mai bogate și detaliate despre obiceiurile cotidiene și de sărbătoare ale locuitorilor din Țările Române provin, în mare parte, de la călătorii străini care au trecut prin aceste teritorii de-a lungul timpului.

Majoritatea celor care au vizitat provinciile românești au remarcat și au elogiat ospitalitatea localnicilor. În privința alimentației, deși mărturiile nu sunt foarte numeroase, se conturează o observație recurentă: numeroși oaspeți prezenți la mesele domnești sau boierești au fost surprinși – uneori chiar dezgustați – de un obicei de influență orientală, răspândit mai ales în perioada fanariotă, dar nu exclusiv. Acesta presupunea folosirea, pe rând, de către toți mesenii, a aceluiași pahar cu apă și a aceleiași lingurițe pentru dulceață sau șerbet.

Ritualuri și atmosferă la mesele festive

În cadrul festinurilor, era frecventă și practica toasturilor prelungite, rostite în cinstea voievodului, a patriarhului și a sultanului. Atmosfera era adesea amplificată de elemente spectaculoase: mâncărurile erau însoțite de salve de tun sau de reprezentații de scamatorie.

Articolul de față reunește o selecție a celor mai relevante mărturii lăsate de călătorii străini despre ceremonialul meselor festive, cu accent pe cele organizate cu prilejul Paștelui ortodox.

Paul de Alep (sec. XVII)

„În timpul cetirii <pericopei> evangheliei, preotul a citit-o mai întâi înlăuntrul <altarului> şi diaconul a citit-o pe greceşte afară, pe rând, cu pauze foarte mici. În această zi s-au dus în biserică multe tăvi pline cu ouă vopsite şi încondeiate şi de culori felurite; s-a adus şi carne de porc, pâine cu unt topit (cozonac n.e.) şi busuioc, după datina lor. Domnul nostru patriarh a rostit rugăciunea <pentru sfinţirea> ouălor şi brânzei, apoi <a rostit> rugăciunea pentru binecuvântarea cărnii; şi <acestea> au fost împărţite celor de faţă

De La Croix (sec. XVII)

,,Mitropolitul binecuvântează masa. În timpul prânzului, domnul trimite farfurii Încărcate cu cele mai bune mâncăruri acelora pe care vrea să-i cinstească şi goleşte în sănătatea doamnei un pahar de vin <stând> în picioare şi cu capul descoperit. ( … ) Acest prânz se repetă încă de două ori în cursul anului, la sărbătorile Crăciunului şi la Bobotează; dar cel de Paşti este Însoţit de daruri de caftane, care sunt împărţite clerului şi boierimii: adică trei – de catifea, de satin şi de stofă – mitropolitului şi celor opt boieri de frunte, şi două – de satin şi de stofă – la fiecare dintre ceilalţi, cu care ei se retrag, copleşiţi de dărnicia domnului lor, care apoi intră în palatul său pentru a petrece cu doamna, cu familia sa şi cu dregătorii de frunte, cărora le dă caftane de brocart de aur,,

Anton Maria del Chiaro (sec. XVIII)

” … de Paşte … dăruiesc ouă roşii. Jupânesele, la care merg să le facă urări de Paşti cei ce sunt primiţi de ele în casă, obişnuiesc să dea o basma şi două ouă ciudat încondeiate cu flori de aur (lucru în care româncele sunt neîntrecute) şi acest lucru se obişnuieşte reciproc şi între rude şi prieteni. Socot că aş face un act de nedreptate şi de nerecunoştinţă faţă de ei, dacă aş trece sub tăcere marea atenţie pe care o arată străinilor, şi îndeosebi acelora care ocupă vreun post mai însemnat şi au ştiut să-şi câştige unele merite în slujba boierilor. Afară de plocoanele pe care le trimit aproape zilnic străinilor, de la masa lor, mai trebuie notat că la Paşti obişnuiesc să trimită acestor străini un miel sau un ied frumos, viu, toamna o bute de vin, şi la Crăciun un porc viu, găini vii şi ceva vânat, aşa că un străin pripăşit în acea ţară poate uşor să-şi pună de o parte provizii bune pentru masă, şi cu tainul zilnic de carne şi celelalte ce i se dau, poate trăi în belşug şi fără multă cheltuială,,

Ernst Christoph Dobel (sec. XIX)

„Sărbătorirea lor constă, ca să-i spun pe nume, în mâncarea neîncetată şi în băutura multă, prin care locuitorii caută să se despăgubească pentru postul îndelungat de până atunci. Apoi fiecare trebuie să aibă un miel sacrificat, săracul ca şi bogatul fiecare trebuie aibă vinului,,

Francois Recordon (sec. XIX)

„Ţi-am spus deja într-una din scrisorile mele trecute că românii au nesfârşit de multe sărbători religioase, dar niciuna nu oferă o privelişte asemănătoare cu cea a sărbătorilor Crăciunului şi a Paştelui care după 40 de zile de post sunt prăznuite, aş putea spune, cu toată însufleţirea de care sunt în stare românii. Ei îşi lasă la o parte, cu aceste două prilejuri, timp de vreo zece zile, toate treburile, nu se ocupă decât de petreceri, distracţii, vizite şi felicitări – într-un cuvânt de tot ce-i poate înveseli, făra să cruţe nicio cheltuială. Atunci nu vezi şi nu auzi în tot locul decât oameni care se salută şi se Îmbrăţişează cu dragoste, mai ales de Paşti, când se felicită îmbrătişându-se şi spunându-şi unul altuia: Christos a Înviat! / Aceste manifestări impresionează şi pe cei de alte religii”

Aurelie De Soubiran Ghica (sec. XIX)

„Calendarul românesc are multe sărbători. Una dintre cele mai solemne este cea a Paştelui. La slujba de la miezul nopţii cei prezenţi, purtând mici lumânări aprinse, celebrează Sfânta Înviere. O cină pune capăt serii. Ouăle roşii şi cozonacii sunt o parte tradiţională <a sărbătorii>. Această masă este o adevărată plăcere după austerul post al Paştelui de la greci, ce nu mănâncă nici lapte, nici ouă, nici unt, nici peşte, doar legume fierte şi ouă de nisetru numite caviar,,