O comunitate aproape dispărută și ritualurile ei de Paște: Povestea țipțerilor din Vișeu de Sus / De pe masa nu lipseau șunca fiartă, ouăle vopsite în coji de ceapă și Paska

Cercetătorii Adriana Sohodoleanu și Cosmin Dragomir, colegul nostru de la G4Food, au lansat de curând „Sărut-mâna pentru masă, carte de(spre) bucate”, în două volume, o lucrare care prezintă obiceiuri culinare și rețete din toate regiunile și de la toate etniile istorice din România.

Cu acordul lor am preluat informațiile despre cultura gastronomică pascală a unei mici comunități entice din Maramureș:  

„La Vișeu de Sus, unde se agață harta în cui, a ajuns, la finalul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea, un grup de germani originari din regiunea Spiš (Zips, în germană), azi Slovacia. Au venit în calitate de coloniști și, între râurile Vaser și Vișeu, și-au construit un cartier numit și în prezent Țipțerai (care, da, are străzi paralele și perpendiculare, intersectate nemțește la 90 grade). Din cei peste 2700 de țipțeri în 2012 (aproape un sfert din populația Vișeului de Sus), la ultimul recensământ, numărul lor era de 506, sub 10%.

La sosire, coloniștii au primit un loc de casă (de 19 pași lățime la stradă), o bucată de pământ pentru cultivarea cartofilor și un loc de muncă, la tăiat lemne pe Valea Vaserului. Au fost o comunitate închisă până la Al Doilea Război Mondial, atât cultural, cât și geografic, între cele două râuri și dealurile din zonă. Ioana Scridon, o cercetătoare din Cluj, are o teză de doctorat pe tema țipțerilor; din aceasta aflăm că «motivația acestora a fost sărăcia cu care se confruntau în regiunile de la picioarele Tatrei, din cauza blocării mineritului și a prelucrării minereurilor. Acești coloniști nu erau dintre cei mai mari specialiști în munca la pădure, dar au prins îndeletnicirile de la austrieci, care timp îndelungat i-au privit ca persoane defavorizate, tratându-i ca atare și mai mult trăind separat spațial de aceștia, mai bine de 30 de ani.» (Țipțerii. O microcomunitate sub presiunea secolului XXI, Revista Sinteza)

Printre românii din nordul Transilvaniei, „țipțer” avea o conotație peiorativă, fiind asociat cu sărăcia. Ioana Scridon își explică aceasta amintind de reticența față de străini a comunităților arhaice. Față de sașii urbani și bogați, colonizați în secolul al XIII-lea, țipțerii au venit ca muncitori în epoca modernă, tăiatul lemnelor nefiind prea profitabil. În timp, țipțerii plătiți mai prost și munciți mai greu ca austriecii s-au amestecat cu aceștia, iar limba lor a fuzionat, dialectul asemănându-se cu cel austriac; azi nu mai sunt mulți vorbitori.

Ștefan Schiesser este unul dintre ei și își amintește prima lui slujbă; copil fiind, era caimăn, avea grijă de cabana tăietorilor de lemne. „Trebuia să am grijă să curăț vasele în care se gătea, să am grijă de foc și alte munci de-astea. În cabană erau, la mijloc, două bârne, pe care se așezau ceaunele, în care se punea apoi carne sau varză sau fasole. Trebuia să le curăț a doua zi și să am grijă să fie totul în ordine, pe seară, când se întorceau pădurarii.”

Paștele la țipțerii din Maramureș 

«Mai ales Vinerea Mare era zi de post importantă. Nu se consumau alimente cu carne sau grăsimi animale. Inclusiv vasele în care de obicei se gătea carnea nu se foloseau.

Alimente consumate, în general, în post erau: ciorbă de fasole boabe sau de legume, cartofi sau varză, Letcho și Grenadier. Se mai găteau Haluschkn – găluște cu cartofi sau brânză și Kremsln. La fel, se pregăteau multe mâncăruri pe bază de făină: Gombotzn – găluște cu umplutură dulce sau sărată, de exemplu cu prune, și Fleckln – tăieței de casă cu brânză, pesmet sau nuci.

Deserturi erau, în general: Palatschintn – la noi clătite, Talkln, Griesinmillich – griș în lapte și Reisinmillich – orez în lapte. Zipserii mâncau carne, în general, duminica și în zilele de sărbătoare.

În ziua de Vinerea Mare se scotea șunca de la afumătoare (care provenea de la porcul tăiat de Crăciun) și se punea la fiert, iar ouăle erau vopsite în coji de ceapă și ornate cu frunze de pătrunjel, după care erau unse cu grăsime sau slănină, pentru luciu.

Pentru ziua de Paște se cocea o pâine dulce, Paska. Din unt se forma un miel, ochii erau din boabe de piper. Se punea asparagus în gura mielului și o bentiță roșie în jurul gâtului. Dimineața se mergea cu coșul – Paskakerbl – la sfințit. Coșurile erau atât de mari încât erau purtate de două persoane.

În el se aflau pâinea de Paști, șunca întreagă, multe ouă, mielul din unt, hrean, o sticlă de vin, o sticluță de țuică – Schnaps –, sare, usturoi și o lumânare care urma să fie aprinsă la servirea mesei. Astăzi, în mare parte, lucrurile sunt neschimbate. Multe familii nu mai țin animale acasă, pe care le sacrifică în preajma sărbătorilor. În schimb, cumpără carnea de la măcelari sau alții care țin animale. În rest nu s-a schimbat mai nimic.»”, le-a povestit Alfred Ludovic Fellner, membrul al comuntății, celor doi cercetători. 

Articol preluat din cartea „Sărut-mâna pentru masă, carte de(spre) bucate”, editura GastroArt 2025.