foto: freepik.com
Rucola este o plantă care creștea inițial în flora spontană din zona Mediteranei, astăzi omniprezentă pe mesele italienilor. Provenită, astăzi, din culturi de cele mai multe ori în seră, se consumă în versiune crudă, în salate, sandvișuri sau wrap, peste pizza sau chiar în combinații cu carne sau sub formă de pesto.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Însă timp de secole a fost considerată un aliment periculos, fiind chiar interzisă prin lege în anumite părți ale peninsulei. Motivul nu avea nicio legătură cu agricultura sau cu sănătatea, ci cu morala: rucola era considerată excesiv de afrodisiacă, capabilă să trezească dorințe judecate drept nepotrivite și să submineze ordinea socială, potrivit poveștii reconstruite de publicația Food and Wine.
Grecii antici, romanii și evreii o considerau plantă afrodisiacă
Pe numele său științific Eruca vesicaria, este o plantă străveche, cunoscută și utilizată încă din perioada antică, de către greci și romani. Și tot pe atunci s-a născut suspiciunea care a însoțit-o timp de secole. Autori precum Dioscoride Pedanios, medic și botanist grec din secolul I, atribuiau rucolei capacitatea de a stimula dorința sexuală.
Romanii erau, la rândul lor, la fel de expliciți pe subiect: Columella o recomanda ca remediu împotriva apatiei conjugale, în timp ce poetul Ovidiu, despre care știm că a fost exilat în portul antic Tomis, pe atunci marginea imperiului, o definea deschis ca fiind o „iarbă desfrânată”.
Rucola și Talmudul
Acest renume nu a părăsit niciodată cu adevărat planta. Dimpotrivă, în timp a devenit o adevărată prejudecată culturală. În Talmud, unul dintre textele fundamentale ale iudaismului, rucola apare ca un simbol metaforic al libertății sexuale și al comportamentului dezinhibat. Nu este citată ca aliment, ci ca semn, ca aluzie.
Acest imaginar traversează Evul Mediu și ajunge până în epoca modernă. În timpul Renașterii, unii erboriști revin la descrierea rucolei ca stimulent al simțurilor, în timp ce medicina populară o privește cu suspiciune. Cu tot acest folclor care circula în jurulei, nu e de mirare că rucola ajunge apoi în vizorul autorităților.
În unele zone din sudul Italiei era interzisă vânzarea
Cazul cel mai frapant privește Regatul celor Două Sicilii. În ultimele decenii ale dominației burbonice, este emisă o măsură care interzice cultivarea și vânzarea rucolei în mai multe provincii din sudul Italiei. Ceva ce astăzi e greu de imaginat, dar perfect explicabilă prin prisma mentalității acelei epoci. Mai ales că era o plantă robustă care creștea spontan și se răspândea foarte ușor.
Așa se face că obictivul de a o ține sub control devine o chestiune de ordine publică. Păstrând proprorțiile, cam cum se întâmplă azi cu unele plante interzise prin lege. Dar același tip de mecanism a fost aplicat în timp și altor produse considerate „aducătoare de păcat”: cafeaua, ciocolata, condimentele. Interdicția a lovit în mod special mănăstirile franciscane și dominicane, care cultivau adesea ierburi medicinale și spontane pe terenurile din proprietatea mănăstirilor.
Lege vs. realitate
Interdicția a avut, firește, o viață scurtă. Rucola era prea răspândită, prea ușor de găsit și prea înrădăcinată în practicile alimentare locale pentru a fi eliminată cu adevărat. A continuat să crească la marginile câmpurilor, pe terenurile necultivate și în grădini. În unele cazuri, s-a instaurat un soi de economie informală, în care populația tolera și proteja cultivarea clandestină, adesea în schimbul altor bunuri alimentare. Legea, încă o dată, se izbea de realitatea cotidiană a hranei.
Cu timpul, prejudecata s-a atenuat, dar nu a dispărut de tot. Chiar și astăzi, în unele zone din sudul Italiei rămase încă arhaice , supraviețuiește ideea că rucola nu este potrivită pentru oricine, mai ales pentru femei. E vorbe de credințe locale complet lipsite de o bază științifică, mai ales că nici un aliment nu și-a dovedit în realitate puterea afrodisiacă în cadrul unor studii științifice, această calitate a unora fiind doar fructul presupunerilor, pornind de la compoziția chimică.
Istoria rucolei stă și ea mărturie despre relația dintre alimentație și morală, dintre natură și control social, dintre plăcere și frică. Și ne amintește că ceea ce astăzi considerăm normal, sau chiar sănătos, în alte timpuri putea fi văzut ca o amenințare. Poate și de aceea merită să privim cu ceva mai multă atenție ceea ce punem în farfurie. Pentru că mâncarea, înainte de a ne hrăni, este o oglindă a evoluției umane. Spune multe despre cine eram cândva și cum am devenit.
