Sursa foto: G4Food
Drumul urcă printre munți pe o șosea în stil Transfăgărășan, îngustă, hăuri laterale, câteva case aruncate ici-colo, o benzinărie cu magazin și restaurant. Sunt doar câteva zeci de km, dar îi parcurgi în ore. N-ai cum să bagi viteză și nici nu vrei, căci n-ai mai avea bucuria peisajului din jur. După ce trecem de Baqueira (cea mai bună stațiune de schi a spaniolilor) intrăm în civilizație. Satele se înșiră de-a lungul șoselei sau sunt urcate pe panta munților. În funcție de mărimea așezării, pot fi doar câteva case din piatră, cu ferestre de lemn și acoperite cu ardezie sau vezi firme de restaurante, cafenele și magazine, că e totuși o zonă ce trăiește majoritar din turism. Orice localitate, cât de mică, are însă în centru biserica romanică, a cărei turlă înaltă și cu ceas se vede de la distanță.
Valea Aranului
Suntem la 2.000 de metri altitudine, dar munții din jur ating și 3.000. Pe pajiștile cu iarbă grasă sunt pretutindeni vaci gri, din rasă Bruna de Pirinei. Carnea de aici este savuroasă, moale și un produs cu Indicație Geografică Protejată. Pirineii separă practic Spania de Franța, reprezentând de secole o frontieră naturală, încălcată de comercianți, pelerini, vânători, refugiați și mai nou, turiști.
Valea Aranului este o regiune aparte, în mijlocul unei comunități autonome, Catalonia, regiune a Spaniei. Limba de aici seamănă puțin cu spaniola, puțin cu catalana, puțin cu aragoneza vecină și puțin cu franceza. În așa fel că în final, parcă nu mai știi de unde să o iei.
33 de sate
Între piscurile ce ating norii, mai la drum sau mai la deal se înșiruie 33 de localități, în care trăiesc 10.000 de suflete. Dar în ce privește bisericile, documentate arheologic ai 35, multe într-o bună stare de conservare. Construite între secolul al XI-lea și al XII-lea sunt reprezentative pentru perioada romanică. Cei de aici sunt extrem de mândri de limba și autonomia lor și de faptul că își scriu singuri legile.
Garòs – un sat din munții Spaniei în care ai impresia că ai ajuns în Elveția
Ca orice călător la prima vizită în zonă am ales la întâmplare, de pe o platformă hotelieră, un hotel micuț, nu prea scump și cam în mijlocul regiunii. Să ne mișcăm repede, să putem vedea totul în 3 zile.
Dar realitatea a bătut orice așteptare. Am intrat într-un sat de munte cu străzi în pantă (poate 10 în total) și case ca în Hansel și Gretel. Doar piatră și lemn. Iar în jur flori de toate culorile. O bogăție de flori și o perfecțiune a locului ce îți aduce aminte de Elveția și Andorra. Nimic stricat, nimic murdar. Cuvintele cheie sunt aranjat, proaspăt, frumos, parcă ești în reclamele de la Milka.
Es Arraitzes/ Rădăcini în limba araneză
Odată ajunși în piața centrală a orașului, locul spre care ne-a îndrumat GPS-ul în căutarea hotelului, am dat de un restaurant cu terasă, multe flori și sigla Michelin. Chiar poartă în poartă cu hotelul. Cum ușa unde aveam treabă era închisă, am intrat în restaurant să întrebăm dacă știu ceva de vecini.
Bucătarul, un sud-american simpatic, ne-a întrebat imediat de unde suntem și a început să râdă: „Din România? Nevastă-mea e româncă. Hotelul e al nostru, o sun acum sa vă deschidă.”
Și așa am aflat, de la Cristina, românca din Garòs, cum au ajuns aici, în creierii munților. „Noi ne-am cunoscut acum 10 ani, în Balaguer (tot în Catalonia, mai jos, mai spre Lleida). Lucram amândoi în HoReCa. El e peruan, venit de tânăr în Spania. Ne-am mutat aici, întâi cu munca, după ne-am hotărât să luam hotelul. Mai târziu a venit și achiziția restaurantului.”
Cum ne-am imaginat, după nume, că restaurantul ar fi cu mâncare de-a locului, am zis să mergem la cină să testăm specialitățile tradiționale. „Nuuu, ne spune Cristina, restaurantul e un fusion peruano-japonez. Când l-am luat într-adevăr era cu preparate araneze, dar soțul meu a introdus câteva farfurii peruane și japoneze și au prins foarte bine. Clienții le cereau, le preferau. Aici sunt mulți turiști, oameni umblați, le place mâncarea exotică. Dar mai bine vă zice el despre restaurant, că-i place să povestească.”
Și iată-ne în restaurantul pitoresc decorat, cu meniul în față. Șefa de sală ne spune „bună seara” în cea mai neaoșă limbă română. „Și tu tot româncă?” „Și eu. Ne-am găsit pe aici.” Cât timp ne gândim ce să comandăm ne aduce niște conuri cu humus din partea casei și câteva croquete de jamon iberic garnisite cu dulceață. Și ne recomandă cocktailul casei. Aperitivele geniale, cocktailul arăta îmbietor, dar am ales un ceai că mă luase deja o răceală de pe drum. Acum regret, am rămas cu imaginea cocktailului în minte.
Meniul fusion peruano-japonez
Există sushi, fără doar și poate, ce local japonez ar mai fi fără sushi. Tartar de diverse feluri, ceviche. Despre diferență dintre tartar și ceviche poți citi aici. Orezuri prăjite, dar și aperitive care „trag” mai mult spre Spania: patatas bravas sau crochete.
Ce-am ales pentru cină
O porție de bravas pentru început, să facem tranziția lentă din nordul Cataloniei către munții Anzi. Cartofii prăjiți catalani, crocanți la exterior și moi înăuntru, acoperiți de o maioneză combinată cu alioli normal și un alt alioli, din usturoi negru.
Am sărit brusc pe continentul sud-american comandând cel mai clasic ceviche din listă. Fiul meu nu testase niciodată preparatul și era dornic să încerce. Am primit un ceviche de biban de mare cu porumb prăjit, cartof dulce, alge, desigur, și… ciocolată. Nota 10.
Am comandat și două feluri de gyoze cu carne și cu langustă, bune, dar nu ceva care să ne stingă lumina, cum spun chefii. De departe însă cel mai bun produs, din cele comandate de noi, a fost orezul prăjit cu rață. Cred că fiul meu a terminat trei sferturi din platoul generos și a zis că n-a mâncat în viața lui o rață atât de bună.
Cum a ajuns César Mory să se însoare cu o româncă și să intre în Ghidul Michelin
„Când aveam 22 de ani am ajuns în Spania, prima dată la Madrid”, ne povestește. „Eram mecanic, dar nu am găsit nimic de lucru în domeniu. Norocul meu. M-am apucat să spăl vase într-un restaurant din Capitală și încet-încet am prins gustul bucătăriei, am trecut la gătit și am plecat apoi la Barcelona.
Pe Cristina am cunoscut-o mai târziu, lucram amândoi în domeniu. Când ne-am mutat aici, găteam mâncare spaniolă, obișnuită. Dar ne-am hotărât să avansăm, am luat întâi hotelul, apoi restaurantul. M-am gândit că dacă aș introduce aici bucătăria din Anzi, turiștii ar aprecia. N-am îndrăznit să fac de la început o schimbare radicală, am testat cu câteva preparate specifice tării mele. În America de Sud, japonezii au adus o componentă importantă gastronomiei de-a lungul timpului, de aici conceptul fusion pe care l-am propus. A mers bine, tot mai bine. Suntem mândri că Michelin ne-a inclus în recomandările sale.”
Planuri de viitor
„Vrem să mai deschidem un bar de copas și tapas (un bar informal cu vinuri, cocktailuri și gustărele) cu specific peruan, în Vielha (capitala regiunii). Aici e ceva mai sofisticat totul, acolo va fi doar o atmosferă plăcută, mâncare și băuturi bune pentru orice buzunar. Și, evident, sperăm la prima stea (Michelin).”
I-am întrebat dacă pentru ei gătesc mâncare românească
„Evident. Acum în toamnă o să mergem chiar în România. Bunica soției trăiește și vrem să o vizităm, să stea și fetița cu ea. Stai să-ți aduc ceva.” Vine cu un borcănaș. „Știi ce e asta? E zacuscă, o facem noi în casă, ți-am adus să vezi cum e.” Râd și eu. „Știu cum e, César, fac și eu în fiecare an, dar mă bucur că pot să gust și rețeta voastră.”
Am ajuns acasă și primul lucru am desfăcut zacusca de la Cristina și César. Bună, ca la mama acasă. Dar parcă tot l-aș suna să-i cer rețeta de la cocktailul la care mi-a rămas gândul.
