Foto: MIrcea Groza
Sarmaua, „regina bucatelor româneşti”, este nelipsită de pe mai toate mesele, în zile de sărbătoare, la aniversări, în momente care reunesc familia la un prânz ales sau la o cină, transmite Agerpres. Asociaţia Miltonia lansează, pe 12 septembrie, la Muzeul Satului Bănăţean (MSB) din Timişoara, proiectul „Sarmale, Oale şi Taclale: Redescoperirea Gustului Tradiţional Bănăţean”, o iniţiativă culturală amplă dedicată redescoperirii şi promovării patrimoniului gastronomic al Banatului, cu sarmaua în rol principal.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Managerul proiectului, Beatrice Caitanu, a declarat, pentru AGERPRES, că demersul contribuie direct la pregătirea judeţului Timiş pentru titlul de Regiune Gastronomică Europeană 2028, demonstrând cum identitatea culinară locală poate fi conservată, reinterpretată şi transmisă generaţiilor viitoare.
Pentru că savoarea sarmalelor depinde mult şi de vasele în care sunt pregătite, dar şi de poveştile care se deapănă în jurul mesei, triada „sarmale – oale – taclale” explică numele proiectului, a menţionat Beatrice Caitanu.
“Sarmaua nu s-a născut în Banat, dar nici nu i-a fost greu să se simtă aici ca acasă. A fost preluată, adaptată, trecută prin filtrele locale şi a ajuns să capete o identitate proprie. În Banat, sarmaua nu este doar un preparat, ci e o prezenţă constantă la mesele importante, un element de echilibru între gust, tradiţie şi apartenenţă. Nu e nevoie de certificat de naştere; e de-ajuns să vedem cât de des apare în meniurile casnice şi avem răspunsul. În cadrul primei activităţi din proiect, vom porni, literalmente, pe urmele sarmalei, pentru a o (re) descoperi acolo unde trăieşte în habitatul ei natural din Banatul Montan. Vom merge direct la sursă, să-i aflăm secretele la prima mână – cea a ‘păstrătoarelor’ de tradiţii şi secrete culinare, femeile care nu doar că ştiu să gătească, ci şi să povestească. Vom fi, pentru o vreme, ‘Ucenici’ ai sarmalelor şi, mai târziu, ‘promotori’ ai lor – o misiune care pare simplă doar până deschizi o oală cu sarmale adevărate. Dar avem alături specialişti implicaţi, un partener de încredere – Muzeul Satului Bănăţean – şi un interes real pentru a documenta nu doar gustul, ci şi contextul care face din sarmale o emblemă locală”, afirmă Beatrice Caitanu.
Sarmaua, care în limba turcă înseamnă “împachetat”, nu s-a născut în Banat, potrivit cercetătorilor în domeniul gastronomiei, ci prin îndepărtata Indie şi a migrat ulterior spre Occident. Dar ţăranul român a preparat astfel de “umpluturi” de veacuri, sub diverse alte denumiri: broşbuţe, curechi umplut, găluşte în curechi, învârtite, păpuşi, sarme, piroştie cu frunze de tei sau de viţă de vie ori în frunze de lobodă sau ştevie, umplături.
“Nu avem o dată exactă de naştere a sarmalei în Banat, dar putem presupune că a ajuns aici pe traseul clasic al influenţelor otomane, trecând prin Balcani şi acomodându-se bine în mixul etnic al regiunii. O ‘aniversare’ simbolică e mai mult decât justificată, nu atât pentru acurateţea istorică, cât pentru potenţialul cultural şi de branding local. Sarmaua merită o zi a ei. Poate chiar cu program artistic şi degustare coordonată. Reinterpretările sunt inevitabile şi, uneori, binevenite. În Banat, sarmaua poate primi o compoziţie vegetariană, un plating minimalist sau o variantă cu ingrediente mai ‘curajoase’ (sarmale cu brânză sau nucă, de exemplu). Aceasta nu îi anulează valoarea tradiţională, dimpotrivă, o menţine relevantă. Important este să nu pierdem punctele de referinţă: tehnica, timpul de preparare şi ideea de poveste, pentru că sarmaua vine la pachet cu poveşti de viaţă, istorie, legături cu comunitatea. Tradiţia nu înseamnă conservare rigidă, ci continuitate cu sens”, detaliază managerul cultural.
Poeţii i-au dedicat savuroase versuri şi nuvele, iar pictorii şi-au unduit măestru penelurile prin culori pastelate, pentru a o aşeza pe pânze, astfel încât sarmaua să devină răsfăţata “vedetă” a gastronomiei universale, în timp ce antropologi culturali şi culinari continuă să-i caute şi să-i descopere originile, secretul gustului cuceritor, transformând-o în brand pentru concursuri culinare sau în atracţie a bucătăriei tradiţionale.
“Cu toate că a fost savurată, sarmaua nu a fost, până acum, o muză prea des întâlnită în pictură, poate şi pentru că nu se lasă uşor imortalizată pe pânză: e rotundă, umilă şi îmbietoare mai degrabă olfactiv decât vizual. Totuşi, Păstorel Teodoreanu i-a dedicat o odă memorabilă, iar anul trecut, în cadrul unei degustări organizate la Timişoara, am testat exact această combo: antropologul cultural Camelia Bughele a găsit formula perfectă de ‘apologie practică’ a sarmalei, iar eu am adus poezia lui Păstorel, tradusă în engleză. Invitaţii din Islanda – iniţial curioşi, apoi complet cuceriţi – au savurat versurile cu acelaşi entuziasm cu care au degustat sarmalele. Uneori, impactul cultural vine într-un pachet complet: limbaj, gust şi emoţie. Dacă ar avea o culoare-simbol, după mine, sarmaua ar purta cu eleganţă un roşu cărămiziu cald, cu reflexe aurii – culoarea aceea densă care nu ţipă, dar impune respect. E o culoare cu greutate, de regină a bucatelor româneşti, care şi-a câştigat pe drept acest loc prin constanţă, migală şi ritual. Savoarea ei nu vine doar din compoziţie, ci şi din gesturile din jurul ei: cum murăm varza, cât o lăsăm să se odihnească, cum aşezăm sarmalele în oală, ce gând punem peste ele când închidem capacul. Nimic nu e la întâmplare şi exact de aceea, sarmaua rămâne”, povesteşte Beatrice Caitanu.
Mai mult decât am fi tentaţi să credem, oalele în care se gătesc sarmalele nu sunt doar recipiente, ci coautori ai gustului. Oala de lut, mai ales, păstrează căldura lentă, distribuie uniform aromele şi contribuie la acea textură unică, care nu iese la fel în inox sau în fontă.
“Evoluţia ne-a adus opţiuni moderne, dar oala de lut rămâne greu de înlocuit – nu dintr-un capriciu nostalgic, ci dintr-un motiv simplu: funcţionează. Aici nu pot să nu-i menţionez pe prietenii Waldemar şi Simona Megerle, care deţin o colecţie extraordinară de oale, inclusiv oale de sarmale, adevărate piese de patrimoniu culinar. De la ei am învăţat să privesc oalele nu doar ca ustensile, ci ca martori ai timpului, uneori chiar ca pe nişte personaje. Multe dintre ele spun poveşti despre cine le-a folosit, despre ce s-a gătit în ele, despre anotimpurile care au trecut peste ele în cămări de ţară”, afirmă managerul proiectului.
Garnitura perfectă pentru sarmale sunt mămăliga şi smântâna. Dar, În Banat, Beatrice Caitanu a întâlnit şi combinaţii mai neobişnuite, de la piure de cartofi până la orez simplu sau chiar pâine de casă caldă, tăiată gros şi stropită cu zeamă de sarmale.
“Garnitura perfectă ţine, până la urmă, de context şi de gustul fiecărei familii, dar întotdeauna are rolul de a echilibra textura şi aciditatea sarmalei, fără să-i fure scena. După finalizarea activităţii de cercetare, sunt sigură că voi avea răspunsuri mai rafinate şi mai bine nuanţate. Mă voi sprijini şi pe expertiza antropologului cultural Camelia Burghele, a cărei carte ‘Sarmalele şi Serotonina’, nu doar că ne este instrument de lucru, dar a fost şi sursa iniţială de inspiraţie pentru conturarea acestui proiect. Vom analiza obiceiuri, variaţii şi simboluri, pentru a înţelege mai clar nu doar ce se pune lângă sarmale, ci şi de ce”, punctează Caitanu.
În Banat, poveşti despre sarmale sunt din plin, continuă să se spună, doar că încă nu sunt toate scrise. Femeile din satele bănăţene poartă cu ele un întreg patrimoniu de poveşti legate de sarmale, reţete care nu seamănă între ele, greşeli transformate în descoperiri, improvizaţii născute din lipsuri şi duse mai departe ca “trucuri de familie”.
“Aceste poveşti nu sunt doar amuzante sau nostalgice, ci sunt resursa vie din care se hrăneşte memoria culinară a locului. Le vom documenta în cadrul proiectului, pentru că avem şansa reală de a contribui la o arhivă orală care poate deveni parte din patrimoniul cultural imaterial local. Nu ne interesează miturile fabricate, ci adevărurile simple, spuse cu sinceritate, genul de poveşti care încep cu: ‘Îţi spun eu cum făcea mama mea, da’ să nu râzi’. De fapt, exact de la aceste poveşti porneşte firul autentic al culturii gastronomice locale şi avem datoria să-l urmăm şi să-l păstrăm”, mai arată managerul cultural Beatrice Caitanu. AGERPRES / (AS – redactor: Otilia Halunga, editor: Marius Frăţilă)
