Sursa foto: colaj foto G4Food
74 de pasageri s-au îmbarcat, luni, în cursa elvețiană LX1885 care a decolat din București și urma să ajungă, peste două ore, în Zurich. Era o cursă comună, obișnuită, când o defecțiune la unul dintre motoare a făcut însă ca pilotul să aterizeze de urgență la Graz, în Austria.
Decizia pilotului a fost mai mult decât inspirată și salvatoare pentru majoritatea pasagerilor. Dintre cei prezenți, numai un membru al echipajului avionului pare să fi fost grav rănit, iar doi membri fiind deja internați de urgență.
Oamenii au început să tușească, un copil a început să plângă
Brusc, după o oră de zbor, dintr-o dată aerul din avion a devenit irespirabil. Un fum gros, dens și negru, ca de cauciuc ars, s-a împrăștiat în tot avionul. Mirosul de cauciuc ars sau cabluri arse era atât de dens, încât cu greu se putea respira. Oamenii au început să tușească, un copil a început să plângă. Apoi mama copilului, speriată, la rândul ei de neputința de a face ceva, a început și ea să strige și să plângă.
Aerul a devenit din ce în ce mai irespirabil și s-a împrăștiat uniform, prin gurile de la aerul condiționat. Instinctiv, majoritatea oamenilor și-au tras pe față gulerele de la pulovere, fularele sau eșarfele. Și-au acoperit și ochii, pentru că deja nu se mai putea sta cu ochii deschiși, ca să vezi ce se întâmplă.
La un moment dat, văd trecând în fugă, un steward, cu o mască galbenă pe față. În față, deja nu se mai vede nimic. Pasagerii stau aplecați, pentru că jos este mai puțin fum. Se aude o voce, care strigă că cineva a leșinat. Oamenii sunt ghidonați să treacă la locurile lor și să se îndepărteze de locul unde era persoana leșinată. Apoi, o stewardesă se pierde cu firea, o ia la fugă și se încuie în cabina de toaletă. Ne uităm unii la alții, fără să scoatem un sunet, dar este clar că toți înțelegem că personalul este depășit de situație și mai panicat decât noi.
Misionara Linda: „Stop crying. Pray to Jesus!”
Copilul plânge în continuare, mama țipă și ea, imploră nu știu ce, când o voce răsună în toată agitația: „Stop crying. Pray to Jesus”. Este vocea Lindei, o americancă, misionară creștină, stabilită de 20 de ani în România. Făcuserăm cunoștință mai devreme și schimbasem numerele de telefon, când s-a declanșat fumul.
Dintr-o dată s-a făcut liniște și se putea simți forța rugăciunii. Căci, în acel moment, de la tineri la vârstnici, toată lumea se ruga. Liniștea a fost spartă doar de vocea comandantului care a anunțat că este vorba de o defecțiune și vom ateriza în 15 minute. Acel sfert de oră a fost mai lung decât o eternitate. În final, avionul s-a oprit pe o pistă, după ce aeroportul a fost evacuat.
Un pasager român s-a ridicat și a deschis ușa de avarie. I se alătură alți pasageri, care-l ajută să coboare oamenii pe tobogan. Căci nu e ușor să te arunci pe toboganul ăla, de la înățime, dar toboganul pare, până la urmă, singura alternativă bună: așa că nu mai stai pe gânduri și te arunci.
Două stewardese plânse, coboară și ele pe tobogan, lăsând pasagerii să se descurce cum or putea.
La 80 de ani, Rodica ne-a dat cea mai importantă lecție de viață: cea a demnității!
Lângă mine este octogenara Rodica, venită la aeroport cu însoțitor și în căruț. Numai că însoțitorul a stat până când a urcat-o în avion, apoi a coborât.
„Dar eu nu pot să merg. Eu cum ies de aici?”, mă întreabă Rodica. Mă uit în jur și văd că nu mai este nimeni în avion. Toată lumea coborâse. Ușa din spate era mai aproape de noi, decât cea din mijloc. Avem mai puțini pași de făcut până acolo, așa pare. Nu știu cum ajungem la ușă și vedem toboganul cu pricina.
Rodica mă întreabă, uitându-se lung la tobogan, dacă nu cumva ar fi mai bine să coboare pe burtă.
Rodica, hai s-o facem și pe asta: ne dăm pe tobogan, că tot nu ne-am dat niciodată! îi spun, în timp ce îi dau drumul. Ajungem într-o secundă pe asfalt, cad aproape peste ea, apuc să-i feresc capul, să n-o lovesc cu cizmele.
Pe pistă, ambulanțele erau deja acolo și acordau primul ajutor. Patru membri ai echipajului sunt sub îngrijire medicală. În câteva minute, mai mult de 30 de medici apar și ne iau la întrebări. Reacția lor este exemplară. Apoi mai vin și o mulțime de psihologici, să vadă care este starea noastră.
Rodicăi i se recomandă internarea, dar refuză. I-a crescut tensiunea, iar medicamentele ei sunt in avion. Austriecii nu știu medicamentele noastre: Atakant, Concor, etc. I se fac analizele acolo, rapid și apoi semnează că refuză internarea. Rodica a venit în Elveția să petreacă sărbătorile cu fiica ei și nepoții și nu are de gând să stea în spital de Crăciun.
Târziu în noapte ajungem la hotel, iar a doua zi dimineața urmează să ne îmbarcăm din nou, spre Zurich.
Fostul pilot Ion Cîrlan este cel care a deschis ușa de avarie a avionului!
A doua zi îl caut pe românul care a avut prezența de spirit să deschidă ușa de avarie și să ajute pasagerii să coboare. Aflu că este un fost pilot. Ion Cârlan îl cheamă și îmi spune că a fost impresionat de comportarea exemplară a echipajului, dar și a pasagerilor.
„Am remarcat că, în momentul în care am deschis ușa de avarie, atunci m-au ajutat mai mulți oameni, ca să putem să-i ajutăm și pe ceilalți să coboare pe tobogan. Astea sunt probleme uzuale, care se întâmplă. Dar reacția oamenilor a fost extraordinar de bună: toți pasagerii au reacționat exemplar, nu s-au înghesuit, au încercat să-și țină firea. Asta este foarte important! Din păcate, nu același lucru pot spune despre stewardese. Nu au fost deloc pregătite”, spune fostul pilot.
Tânăra din fața mea, Ania, îmi spune cât de mult a marcat-o imaginea bărbatului din echipaj care s-a prăbușit.
„Eu abia ma trezisem din somn, când a început să se îngroașe fumul. Mă uitam pe geam, că nu știam ce se întâmplă și am văzut cum a picat ușa, cu tot cu omul respectiv, jos. Mi-a rămas imaginea aceea în minte, dar acum sunt bine. La început am putut să respir dar când am văzut că nu mai pot să respir, mi-am băgat nasul și ochii, in hanorac, că mă usturau foarte tare. Am încercat să mă calmez: mi-am spus rugăciunea încontinuu, încontinuu, până am aterizat. Și când am aterizat m-a luat panica mai tare”, spune Ania, din Galați. Ania a venit pentru prima oară în Elveția, la mătușa ei, să petreacă sărbătorile și nu va uita prea curând această întâmplare.
Tânărul Marius Lucian Novac îmi spune că este cea mai fericită zi din viața lui, că simte că s-a născut pentru a doua oară. „Îmi vine să cânt și să dansez”. El este și cel care a reușit să filmeze imaginile dramatice din avion și de pe pistă.
Cursa prelungită de aproape 20 de ore afectează sau nu starea șoricului, a tobei și lebărului din bagaje?
Dimineața de ajun a Crăciunului este minunată, spaima a trecut, iar noi stăm în aeroport, așteptând acum avionul care ne va duce, în sfârșit, la destinație. Drumul început ieri și care ar fi trebuit să dureze doar două ore, uite că nu s-a terminat nici azi.
Și când realizăm că au trecut deja vreo 16-18 ore, dintr-o dată, toate gândurile noastre se îndreaptă spre mâncarea din bagaje: Oare ce-o face șoricul și toba? Dar lebărul? S-or fi dezghețat sarmalele?
Pentru că toată lumea a venit la copii sau nepoți cu produsele tradiționale de Crăciun. Și brusc, lucrurile intră în normalitate, o normalitate pe care nu ne-o mai puteam imagina cu o seară înainte. Și este bine!
Lia, din Buzău, are bagajul plin cu bunătăți: „Mă duc la copii cu sarmale congelate, cu salam de Sibiu și cu cornulețe cu gem. Poate mai fac un cozonac, dacă mă simt în stare. Vreau să le fac o rețetă simplă de cozonac, fără frământare, din acela de …puturoși. Nu vreau să am experiența mamei mele care frământa câte o oră cozonacul. Bine, dar ea îl făcea și cu untură, era mai complicat”.
Luminița are și ea bagajele doldora cu bunătăți. Pe Luminița, din Buzău, am remarcat-o de la bun început: avea un șir mare de covrigi de Buzău, din aceia care se dau colindătorilor și cu care, în generozitatea ei, ne-a îmbiat pe mulți. Acum, din tot șirul ei, au mai rămas doar câțiva covrigi.
„Covrigii erau pentru nepoții, spune Luminița. Le-am pregătit tobă, lebăr, toate făcute în casă, de mine, din porcul nostru. Le-am adus câte puțin din fiecare: cârnați, puțină carne de friptură, sărmăluțe, bineînțeles, iar cozonac urma să fac astăzi, aici. Sper să mai am timp când ajungem și să mai fiu în stare. Mi-e teamă când ajung la destinație să nu clachez, atunci. Acum m-am ținut tare, dar eu știu cât mă mai pot ține?”
Eu cred că Luminița și Lia, Marius Lucian, Ania, fostul pilot Ion, octogenara Rodica și misionara Linda, mai pot duce și vor mai putea mult timp de acum încolo. Pentru că frumusețea lumii este desăvârșită când este susținută pe umerii unor oameni ca ei. Ca noi toți, de altfel!
