Sursa foto: „La Moise”
La finalul serpentinelor drumului DN 2L care leagă Lepşa de Soveja, o inscripţie atrage privirea trecătorului grăbit. Nu este o pensiune, nici un restaurant, şi cu atât mai puţin un birt de margine de drum. Aici, în inima munţilor Vrancei, o maramureşeană şi un gălăţean au luat viaţa de la capăt şi au deschis primul punct gastronomic local din Lepşa, iar dacă îi treci pragul intri într-o poveste despre tihnă, gust şi rădăcini, transmite Agerpres.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Drumul lor spre această poveste nu a fost nici planificat, nici calculat în excel-uri corporatiste, ci mai degrabă un instinct de supravieţuire în faţa oboselii urbane.
Daniel Moise, director tehnic la o firmă de drumuri din Braşov, şi-a petrecut ani buni în trafic, într-o viaţă dominată de şantiere, deadline-uri şi planuri de reparaţii.
„Am fost corporatist timp de 14 ani, am avut 120 de angajaţi, egipteni, indieni, unguri. Drumuri, planuri, întrevederi, asfaltări. Nu mă mai regăseam în ritmul acela. Acum fac drumul între bucătărie şi sala de mese, duc ciorba şi zic poftă bună oaspeţilor. Iar viaţa asta e de o mie de ori mai preţioasă decât toate experienţele pe care le-am avut până acum”, a declarat, pentru AGERPRES, Daniel Moise.
Ileana Mariş, artistă a sticlei şi mamă a doi copii, a învăţat încă de mică să gătească în oale mari pentru o familie cu unsprezece copii.
“Eu am fost crescută cu zece fraţi. Vă imaginaţi că se gătea mult acasă. Apoi am gătit o viaţă pentru copiii mei. Acum sunt mari, la casele lor. N-ai cum să uiţi nimic din toate astea”, spune Ileana.
Vieţile lor s-au întretăiat la un moment dat şi, împreună, au visat la un loc unde timpul curge altfel, iar munca înseamnă mai mult decât un salariu şi un orar fix. Astfel a apărut ideea punctului gastronomic local. Nu şi-au dorit un restaurant pentru că nu voiau nici agitaţia unei afaceri cu zeci de angajaţi, nici presiunea expansiunii, spun ei. Voiau doar să gătească din plăcere, pentru că, oricum, de multe ori, produceau mai mult decât consumau.
Locul a fost ales firesc, Lepşa, un sat de munte cu peisaje de carte poştală, unde familia lui Daniel, venită aici din părţile Galaţiului, avea deja o casă, iar vecinătăţile nu presupuneau garduri comune sau vecini agasanţi. Au cumpărat o proprietate care le-a permis să viseze la mai mult: o bucătărie unde să adune gusturi, amintiri şi oameni. Iar punctul gastronomic a fost o extensie naturală a acestei alegeri. N-a fost planificat cu un business plan rigid, ci s-a născut într-o vizită în Bistriţa, unde au fost inspiraţi de o doamnă care gătea acasă pentru musafiri.
“Am fost în vizită la Bistriţa şi am mâncat la o doamnă care gătea chiar la ea acasă. Ne-a plăcut foarte mult. Şi atunci s-au întrebat: de ce nu şi noi? Am urmat cursuri în zona montană, la Covasna, unde eram singurii români într-un grup dominat de maghiari, şi am învăţat ce presupune un punct gastronomic local. Restul a venit de la sine, din pasiunea noastră pentru bucătărie şi viaţa la ţară”, povesteşte Daniel.
Birocraţia i-a provocat, dar nu i-a descurajat. Astăzi, sunt printre puţinele puncte gastronomice autorizate din Vrancea şi sunt mulţumiţi de afacerea lor.
“Nu vrem să ne extindem, nu vrem să ne îmbogăţim. Gătim pentru că ne place, şi pentru că putem. Dacă faci 500 de lei profit, plăteşti taxele şi rămâi cu liniştea că ai făcut o ciorbă bună, e perfect”, susţine Ileana.
Afacerea lor nu e una pentru mase, aşa cum le place să spună. Nu există meniu tipărit, nici program fix. Mâncarea se face doar pe bază de rezervare, cu produse proaspete, adesea din grădina proprie sau de la producători locali. Păstrăvul ajunge sâmbăta, adus de un domn din Boloteşti care colaborează cu ferme mici. Carnea e verificată sanitar-veterinar, iar laptele e de la o bătrână din sat. Smântâna e rară, pentru că nu sunt crescători de vaci în zonă. Cartofii îi iau din Covasna, pentru că, paradoxal, în Vrancea nu au găsit încă un producător care să-i convingă prin calitate, spune Ileana. Totul e pe cât se poate de local, onest şi proaspăt.
“La noi nu vii în fugă. Suni, te anunţi, întreţii o vorbă până vine mâncarea. Modelul nostru de funcţionare e simplu: e nevoie de rezervare telefonică, pentru că meniul e limitat, dar poţi să fii sigur că produsele sunt proaspete. Păstrăvul vine sâmbăta, carnea este de la producători locali, laptele de la o bătrânică din sat, iar smântâna, când se găseşte, e comoară. Nimic congelat, nimic industrial”, explică Ileana.
Şi când vine vorba despre bucătărie, Ileana recunoaşte că a trebuit să se adapteze. Venită din Maramureş, nu ştia să facă borş, pentru că “în Maramureş se găteşte cu smântână, se fac supe limpezi, nu ciorbe acrite”. A învăţat să gătească pe placul locului, dar nu şi-a trădat gusturile.
“La final, gustă soţul. Dacă el spune că e bine, e bine. Dacă nu, mai pun o lingură de sare”, mărturiseşte Ileana.
Clienţii nu sunt puţini, dar nici prea mulţi. Cei care vin ştiu că trebuie să sune din timp. Vin cinci persoane, se găteşte pentru şapte. E un echilibru fragil între efort şi satisfacţie, între calitate şi volum. O zi bună înseamnă 30 de porţii, iar dacă se închide uşa la ora 14:30, nimeni nu se supără. Cine vrea să mănânce ca la mama acasă trebuie să respecte şi ritmul gazdei.
“Totul se face aici, cu oameni de-ai locului. La noi vin oameni care n-au timp să mai gătească acasă, vin turişti, vin familii. Dar nu suntem pentru toată lumea. Cine vrea fast-food, nu vine la noi”, spune Daniel.
Ospătarul de ocazie, cum se autointitulează, se bucură că poate să spună: “Poftă bună!” celor pe care îi serveşte la mese şi să ştie că a participat cu adevărat la o experienţă, nu doar la un serviciu. În timpul săptămânii face naveta la Braşov, unde încă lucrează în şantier, dar visează să se retragă definitiv la Lepşa într-o zi.
În bucătărie, Ileana e ajutată de soacra ei. Totul e făcut în familie. Prăjiturile nu arată ca-n reviste, dar gustul lor depăşeşte orice poză de Instagram. Sarmalele sunt făcute în foi de podbal, ciorbele sunt groase, cu smântână. Nimic sofisticat, dar totul autentic.
Iar publicitatea nu este o prioritate. Nu au cont de Instagram, nici campanii pe Facebook. Oamenii vin pentru că au auzit şi de cele mai multe ori revin pentru că s-au simţit bine şi pentru că au plecat cu inima plină.
“Dacă am avea mai mulţi clienţi decât putem duce, n-ar mai fi plăcere. Ar fi muncă. Ori noi am plecat de la muncă”, afirmă Ileana.
Dragostea lor e la fel de tihnită ca afacerea. S-au cunoscut online, dar s-au regăsit în bucătărie. Împart sarcinile clar: ea găteşte, el serveşte, ea taie morcovii, el duce farfuriile. Când glumesc, par un cuplu dintr-un film franţuzesc, cu replici calde şi un zâmbet în colţul gurii.
“Fiecare trebuie să ştie locul lui. Dacă mă bag eu în bucătărie, ea pleacă. Aşa că nu mă bag”, râde Daniel.
Deşi nu se îmbogăţesc din această activitate, spun că ea le asigură un trai decent. Plătesc taxe, îşi fac asigurările, au timp pentru familie. Iar asta, susţin cei doi parteneri de viaţă şi afaceri, e mai mult decât suficient.
Aşa arată, în Lepşa, o poveste despre gust, rădăcini şi alegeri simple. Nu e despre bani, ci despre timp, nu e despre imagine, ci despre gust. Şi nu e despre succes, ci despre echilibru. Aici, Maramureşul se împleteşte cu Moldova într-o lingură de ciorbă, iar viaţa are gust de acasă.
