Sursa foto: Dreamstime
Tema hranei este pusă în relație cu mai multe valori ideologice: cu aceea a ”identității naționale”, a ”tradiției românești”, a ”specificului local/regional”, a ”sănătății personale și publice”, a ”educației” și chiar a ”mântuirii”, în cazul comunităților religioase care au interdicții culinare, sezoniere sau permanente.
Unii politicieni și influenceri s-au prins de trendul ideilor și încearcă să tragă foloase electorale și de popularitate: ne tot îndeamnă să ”mâncăm românește”, să cumpărăm de la producătorii locali, în detrimentul hypermarketurilor, să gătim după rețete strămoșești, să consumăm produse neaoșe, nu din import și, eventual, să punem și ia și ițarii pe noi, pentru ca tabloul idilic să fie complet.
Ironia face ca mâncărurile astea românești cu meseni folclorici să fie deseori gătite cu ingrediente aduse din afară: cât de neaoșă o mai fi tochitura moldovenească preparată cu carne de porc din Spania sau din Germania, cumpărată de la marketul din sat sau oraș? Sau pita făcută din făină adusă din Italia sau Ungaria, de altfel mai bună calitativ decât făina de grâu autohtonă, după cum recunosc chiar brutarii și patiserii. Precizez că nu am nimic împotriva importurilor, comerțul e liber, dar am un dinte împotriva falselor etichetări.
Să nu mai zic de nerespectarea regulilor sanitare veterinare, care nu mai intră în discursul de promovare a meniurilor tradiționale: mănânc românește și mă pot trezi cu o toxiinfecție alimentară, din cauză că bucătarul haiduc și jupânii care țin restaurantul cu șervete populare și farfurii de ceramică pe pereți sfidează regulile simple de igienă și deschid poarta unor bacterii nemiloase: Salmonella, Listeria, Campylobacter. Nu au nume românești bacteriile astea, dar pot să colcăie în orice mâncare românească.
Apoi, când invoci ”identitatea națională” în sectorul agroalimentar riști să provoci frisoane ( fără să mai facă toxiinfecție alimentară ) unor buni cetățeni care știu că ”identitatea națională” a fost un ingredient ideologic de bază al ceaușismului. În plus, valoarea asta ideologică este folosită în zilele noastre ca un fel de ghioagă anti-globalistă, ajunsă deja în mâinile unor politicieni cu apucături extremiste.
Nu e greu să vezi întrezărindu-se prin aburii supei de cocoș din strachina restaurantului figura vreunui astfel de politician. Teritoriul acesta al ”valorilor tradiționale” nu mai este de ceva vreme unul ingenuu: l-au cotropit noii barbari, noii apostoli ipocriți ( fiindcă ei se bucură din plin de modernitate și de beneficiile globalismului ) ai simplității, ai traiului frust, ai vieții rurale ”ca odinioară”.
Ceea ce mă uimește este că dezbaterile despre gastronomie nu sunt direcționate către o altă valoare fundamentală a lumii noastre, poate cea mai importantă valoare umană: libertatea.
Da, există o legătură profundă între hrană și libertate, pe care noi, românii, ar trebui să o invocăm și să o promovăm permanent, după ce am îndurat privațiuni alimentare în comunism, dar și în epocile anterioare. Spectrul foamei însoțește istoria poporului român încă de la origini. Secole întregi de ghiorțăit de mațe răzbâtând din sute de mii de burți românești goale.
Comunismul, în perioada de descompunere, transformase românii în vânători neolitici în căutare bezmetică de hrană: se jucau în picioare la cozi interminabile pentru o pâine sau o caricatură de pui.
După ce ne-am dobândit libertatea și după aderarea României la Uniunea Europeană, sectorul agroalimentar a avut numai de câștigat, pe toate verigile lanțului alimentar.
Fermierii s-au dezvoltat, cu ajutorul fondurilor europene. Piețele agroalimentare au fost modernizate, fiind impuse norme pentru siguranța alimentelor. Transportul și logistica au luat amploare. Comerțul și HoReCa sunt acum ca în țările vestice.
Noi, clienții, ne bucurăm de diversitate de mărfuri fără precedent, la prețuri convenabile. Mâncarea, în România, nu mai este o problemă spinoasă. Am trecut de la a mânca de foame la a mânca de plăcere. Ne putem face acum toate poftele. Produse la care nici nu visam înainte stau acum aranjate pe raft, întindem mâna și le apucăm. Mai mult, ne-am apucat și noi de gătit, în bucătării utilate după ultima modă, rețete pe care le alegem în deplină libertate: din caietul bunicii sau de pe site-uri specializate, rețete locale sau rețete internaționale.
Libertatea este în același timp și libertate de inițiativă. Cine a vrut să își facă o afacere cu mâncare și-a făcut. Cine a vrut să organizeze un eveniment ( târg ) cu mâncare a organizat. E plină țara de târguri și festivaluri cu hrană neaoșă.
E drept că avem fast-food-uri, cu burgeri și pizza și shaorma: e foarte bine că le avem. Nimeni nu oprește însă un antreprenor să oferteze mâncare de urzici, mâncare de praz, alivenci, chisăliță și tot ce vine din adâncurile tradiției noastre strămoșești. Nimeni nu împiedică înființarea și dezvoltarea unor afaceri cu mâncare tradițională: mai nou, vedem că sunt puzderie de Puncte Gastronomice Locale ( PGL ), unde proprietarii au ocazia să gătească și să pună pe masa clienților preparate din gospodăria proprie.
Libertatea de inițiativă e vie. Sigur, este posibil ca mâncarea de urzici cu mămăligă să nu aibă succes de piață și insul să consume burgeri. Asta este altceva, nu intru în alt plan.
Putem apăra cât vrem valorile tradiționale ale bucătăriei noastre, dar să nu periclităm principiul fundamental al libertății, atât în ce privește inițiativa antreprenorilor, cât și alegerea consumatorilor. Bunurile alimentare trebuie să circule: bananele să stea lângă mere, brânzeturile franțuzești lângă telemeaua din Carpați, șunca germană lângă slănina românească.
Eu vreau să fie piața plină de mâncare din toate sursele: românești, europene, internaționale; să fie piețe agroalimentare cu mămăițele de la Băleni, să fie și hypermarketuri, să fie și fast-food-uri, să fie și restaurante tradiționale. Și, firește, mai vreau ceva important: mâncarea să fie sigură, să nu fie plină de reziduuri de pesticide, să nu aibă bacterii periculoase, să nu aibă depășiri ale nivelului maxim de aditivi, să fie conformă. Și, desigur, etichetată corect, să știu de unde vin ingredientele.
În rest, aleg după gustul meu. Și, firește, după buzunarul meu. Și atenție la sintagma asta ”identitate națională”: poate ascunde un mic dictator anti-globalist, pregătit să îți ia burgerul din tavă și să pună în loc o cărniță dubioasă, plină de bacterii, fiindcă jupânul e prieten cu micul dictator și nu-l mai controlează nimeni.
Oricât de mult am promova gastronomia națională/locală să nu uităm să elogiem libertatea de fond care face să avem la îndemână bogăția asta de hrană pe piață. Nu specificitatea trebuie apărată, ci diversitatea, în interiorul căreia putem fi și specifici, cât poftim.
