De Paște, Brâncuși picta ouă și gătea pentru prieteni, cu aceeași rigoare cu care își lucra sculpturile / „Festinurile din atelierul lui nu erau unele oarecare: lăsau urme”

Nu știu cât de bine a echivalat A.E. Baconsky în traducere „la blancheur” prin „albeața” (fiind vorba despre un efect pe care știm că toată recuzita din Impasse Ronsin îl respecta, de la zugrăveală până la salopetă), dar chestiunea e acum colaterală. Contează meniul și, mai mult decât meniul, fervoarea. Brâncuși avea voluptatea de a lucra cu materia primă, de a le aduce la gustul cel mai înalt pe care l-ar fi putut obține, fără cine știe ce asamblaje ipocrit ornamentale. Oroarea lui față de biftec (e drept, ca metaforă a figurativului carnal: e reproșul predilect față de sculptura lui Michelangelo), spune, îmi place să-mi închipui, ceva mai important. E o forma mentis: preferința pentru vrac, pentru soliditate, în dauna structurilor imolate, în fața consistențelor mărunțite.

„Brâncuși a râs încântat și ne-a declarat că el e unul dintre cei mai mari bucătari din lume”

În sensul acesta citesc și episodul povestit de Reginald Pollack:

„Pe bună dreptate, Brâncuși era mândru de calitățile Sale de bucătar. Odată s-a nimerit pe la noi când soția mea tocmai gătea o limbă; Brâncuși a examinat-o cu dezgust și dus a fost. Douăzeci de minute mai târziu, când tocmai ne pregăteam să mâncăm limba, îl vedem că se întoarce. Fără multă vorbă, ia limba de pe masă, zicând că aia e mâncare de pisici, și pune în locul ei o pulpă de miel pe care tocmai ce-o fripsese la forță. «Ah, deci dumneata ești și bucătar, pe deasupra?» l-a întrebat soția mea, Brâncuși a râs încântat și ne-a declarat că el e unul dintre cei mai mari bucătari din lume”.

Probabil că nu gustul, ci volumetria l-a făcut deci să refuze prânzul vecinilor de atelier. Altminteri, finețurile în sine nu-i displăceau. E aproape legendar episodul în care, în decembrie 1921 – decembrie 1922, l-a luat cu el pe tânărul Raymond Radiguet într-o călătorie până în Corsica, unde spera să găsească o ciorbă de pește comme il faut. Pe inginerul Georgescu-Gorjan, asistentul său în realizarea ansamblul de la Târgu Jiu, îl răsfață cu melci trași în tigaie într-un sos de oțet și usturoi mărunțit. Deprinsese skillurile din tinerețe, când lucra câte 18 ore pe zi în birtul „Spirtaru” din Gara Craiova. Acolo, trezit la 3.00 AM, le servea birjarilor crenvurști calzi, pelin rece și hrean iute. Bucătărie populară, de la ale cărei delicii nu se dădea la o parte. Era, de pildă, mare meșter în mămăligă și iubitor de brânzeturi.

Odată sosit în București însă, trăia ca bucureștenii: Petre Pandrea povestește câteva descinderi în Obor, printre mititei și țuici galbene, sau la Șosea, probabil la restaurantul Doina (neclintit din 1892), printre alte cărnuri, de obicei de pui sau de curcan. Chiar și-acolo, însă, evita berea, pe seama căreia punea „pâclele de pe creierul nemțesc” (asemănându-se, în asta, cu detractorii Junimii ieșene) și absintul, considerat responsabil de „superficialitatea pariziană”. De șpriț, să n-audă: vinul singur și mai ales „Asti spumanti”, turnat, cum se știe, în borcane de iaurt, golite și spălate bine înainte.

„Când lucra, și lucra mult, se comporta anahoretic și sobru, adoptând un regim lacto-vegetarian”

Imaginea unui bon viveur, așa cum se desprinde ea din cele de mai sus, se cuvine totuși pusă în surdină. Căci întâmplările acestea (și altele, de care amintirile cunoscuților abundă) sunt excepțiile sărbătorești. Când avea companie, Brâncuși se preta la astfel de largheți culinare, pentru răsfățul celorlalți și, în parte, pentru cel propriu. Dar când lucra, și lucra mult, micul Trimalchio de Hobița se comporta anahoretic și sobru, adoptând un regim lacto-vegetarian. De la un punct, flutura cui stătea să-l asculte argumentul vârstei. Organismul, spunea el, nu-i mai permitea excese. În 1946 se bucura, discret, într-o scrisoare către Florence Meyer, de a fi primit de la ea „checul, bomboanele și lâneturile”. Adevărul e însă că nici la vârstele prime nu se comportase diferit. Nu degeaba se străduise să-l disciplineze pe risipitorul Modigliani. Fără folos.

În anii ’30, când s-a instalat la Petroșani pentru a supraveghea turnarea modulelor Coloanei, stilul său de viață spartan a dat peste cap toate rutinele gazdei. Rolul menajerei, până atunci bucătăreasă en titre s-a văzut redus la acela al unei simple însoțitoare la piață. Și, continuă același Georgescu-Gorjan, „timp de o lună, rântașurile, gulașurile, șnițelele cu sos de smântână, papricaşurile ardelenești, au fost detronate şi înlocuite cu mâncăruri frugale, compuse din legume şi zarzavaturi fierte sau crude, din fripturi la grătar, mămăliguță pripită cu brânză și smântână, salate și fructe. În camera lui Brâncuși scrumierele erau veșnic ticsite cu mucuri de țigări, iar cafelele turcești, vestitele cafele pregătite de el, se succedau la intervale scurte”. Gurmandul are pe dedesubt un ascet, gourmetul – un minimalist.

Text semnat de Cosmin Ciotloș.