colaj foto g4food.ro
Dacă privim capitolul alimente ca pe ceva ce ține de strict de utilitate, mâncare devine o simplă rețetă de executat urmând, poate, indicațiile cuiva pe care îl recunoaștem ca având mai mult sau mai puțin autoritate în materie. Dar dacă lărgim câmpul de percepție și privim ceea ce mâncăm ca pe suma unor stări de moment intersectate cu propriul bagaj cultural, masa poate deveni uneori poezie.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
E exact metamorfoza unor simple chiftele de conopidă, legumă predilectă a iernii, în poezie a copilăriei și reevocare a trecutului și a familiei așa cum era ea odată prin lentila adultului. E ceea ce face un chef italian de origini siciliene când spune povestea chiftelelor de conopidă trecute prin mâinile și sufletul bunicii, odinioară.
Dacă vrem doar rețeta de chiftele de conopidă, pentru oameni grăbiți, mai jos o posibilă rețetă. Una din infinitele variante ale unui preparat tradițional:
Ingrediente pentru circa 30 de chiftele de conopidă
1 conopidă medie, circa 600 g
1 cartof mediu, circa 150 g (dar merge și fără)
1 ou
2 linguri de pesmet
50 g cașcaval ras
sare, piper, pătrunjel sau cimbru
pentru prăjit sau dat la cuptor:
2 linguri de făină
100 g pesmet
2 ouă (merge și netrecute prin ou, ci doar prin pesmet)
ulei
Un procedeu ca o poveste la gura sobei
Dacă vrem să le face repede, nu avem decât să fierbem rapid în apă sau să sotăm în tigaie conopida și să o amestecăm, mărunțită bine, cu restul ingredientelor. Apoi să dăm formă, să le trecem prin pesmet, după care să le prăjim sau să le coacem în cuptor sau air fryer.
Însă, dacă vrem să păstrăm componenta evocativă a rețetei prezentate de chef Flavio Milton D’Ambrosio, iată mai jos povestea chiftelelor de conopidă de altădată.
„Pe măsură ce apa începea să fiarbă, bucătăria se încălzea, și, odată cu ea, și amintirile, pentru că iarna bucătăriile devin centrul lumii. Afară poate să plouă, dar înăuntru totul se așează în tihnă.
Când conopida a ajuns în apă, mirosul a ieșit fără să ceară cuiva voie; atât de puternic, încât s-a strecurat în scări, parcă voind să bată la uși, astfel încât tot blocul a aflat că în acea zi se mânca bine.
„Nu cu blenderul, că nu suntem la spital”
Bunica spunea că acel miros era o declarație publică, un fel de invitație nescrisă, și că cei care erau departe de casă, simțindu-l, s-ar fi întors fără să vrea cu gândul la copilărie.
Apoi, conopida a trecut în tigaie, cu ulei și ceapă, și acolo a început partea cea mai importantă, aceea care nu e scrisă nicăieri. «Arriminare», spunea bunica, nu înseamnă să amesteci așa cum fac oamenii grăbiți, ci să insiști cu răbdare, să adaugi puțină apă de la fiert, să presezi ușor, să aștepți ca leguma să aibă încredere și să se cedeze. Nu cu blenderul, că nu suntem la spital. Trebuie să rămână vie, cu bucățele mici prin ea, pentru că chiftelele fără memorie se desfac, nu țin.
Apoi a fost rândul ouălelor, pe rând, unul câte unul, ca niște persoane educate. Apoi brânza rasă, cât e nevoie, pentru a da substanță și mândrie. Apoi, pătrunjelul tocat fin, care face să pară duminică și o zi de marți. Apoi un praf de sare, și piper, dacă cineva din casă a trăit prin alte lumi și s-a modernizat.
Cum recapătă sens pâinea uscată
Și apoi ea: muddica atturrata (miez de pâine mărunțit și trecut prin puțin ulei -n.r.). Nu tot, că o parte trebuie păstrată pentru mai târziu, ca toate lucrurile importante. Pâine veche prăjită în ulei, până devine aurie și are acel miros care spune clar: aici nimic nu se aruncă, ci totul se transformă.
Bunica frământa cu mâinile, încet dar hotărât. Spunea că amestecul trebuie să rămână împreună, compact, de bună voie. Dacă e nevoie, o altă mână de muddica. Dacă e prea compact, un strop de ulei. Chiftelele se formează așa: nu perfecte și rotunde, ci sincere. Cele netede sunt suspecte.
În tigaie, uleiul cânta încet. Chiftelele intrau una câte una, fără grabă, și se rumeneau lent, formând acea crustă care nu are scopul de a le face frumoase, ci de le a proteja frăgezimea din interior. Bucătăria s-a umplut de un miros care nu e miros de prăjit: e promisiune.
Când au ieșit, încă fierbinți, muddica rămasă a căzut deasupra lor ca un ultim cuvânt de zis. Bunica spunea că se mănâncă așa, imediat, chiar și în picioare, dacă e nevoie, pentru că chiftelele nu iubesc așteptarea. Se răcesc, da, dar mai ales se supără.
Și am înțeles că acele chiftele nu erau mâncarea săracului, ci o întreagă lecție: că iarna poate fi modelată cu mâinile, că puținul, dacă ai răbdare, devine destul, și că unele lucruri, ca chiftelele de conopidă făcute cum trebuie, nu au nevoie de explicații.”
