Sursa foto: Rawpixel
Pe actualul teritoriu românesc, fabricarea în serie pastelor coincide cu începuturile industrializării, în special în Moldova și în Țara Românească. Astfel, primele fabrici de paste au apărut la Galați și București la finalul secolului al XVIII-lea.
„(…) Pastele făinoase, care oricum, până în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, erau și mult mai costisitoare, întrucât proveneau exclusiv din import (fideaua de Odrii, cea de Țarigrad, macaroanele și fideaua muscălească, fideaua de Veneția). După 1792, acestea s-au produs sporadic și la București (fidea de țară, arpăcaș de orz) ca urmare a inițiativei unor întreprinzători particulari (Scarlat Greceanu, Dumitrache Turnavitul, Nichifor Hagii Ioan Mustavov), dar nu par a fi reușit să-i cucerească pe localnici, care le socoteau o hrană mai degrabă potrivită pentru suferinzii care zăceau prin bolnițe și Taiurea”, scrie Tudor Dinu, în volumul „Bucureștiul Fanariot”.
La începutul ultimului deceniu al secolului al XVIII-lea a apărut prima fabrică de arpacaș, a lui Scarlat Greceanu. „Și cam tot pe atunci Dumitrache Turnavitul, fostul favorit al lui Mavrogheni, constatând cererea de paste făinoase de pe piață, construia în «dealul Bucureștilor, despre Văcărești» «o fabrică de fidea cu eraglii de aramă de lemn», de roadele căreia nu avea să se bucure însă prea mult vreme, căci vicisitudinile vieții l-a constrâns să o vândă în 1798 lui Costandachi Hatmanul, care, la rândul lui, a înstrăinat-o în favoarea doamnei Ruxandra a – pe atunci – atotputernicului vodă Constantin Hangerli”, conform sursei citate.
Sub stăpânirea lui Mavrogheni a fost înființată prima fabrică de fidea a Țării Românești
Lui i-a urmat Mustacov, prin 1815. „Până la înființarea unei manufacture de fidea, aceasta se aducea de la Veneția sau de la Edirne. După fabricarea ei, nartul face imediat diferența: «32 de parale fideaua de Andrine [Adrianopol] și 25 de parale fideaua de aici». În 1816, fabrica de fidea a unui anume Nichifor Hagi Ioan Mustacov primește dreptul de a produce numai el următoarele produse: «fidea i macaroane i simigdale i crititarachisia i cripriotica». Hrisovul ne mai spune că, până la această dată, Valahia a mâncat fidea adusă de la Galați, proastă și scumpă. De aceea, inițiativa dumnealui Hagi Nichifor, ce a adus meșteri și ustensile de la Adrianopol, trebuie să beneficieze de privilegii. Producătorul are totuși obligația de a deschide, pe lângă fabrică, și o prăvălie, dând astfel norodului posibilitatea să cumpere ieftin și să nu treacă prin alte mâini, prin alte taxe: «de va da-o cu redicata pe la băcani, urmează ca băcanii să o încarce la preț, și va fi zadarnic prețul cu care se leagă a o vinde el, necunoscând obștea folos, de aceea s-a legat ca să ție și o prăvălie aici în polițiia Bucureștilor». Fideaua necesită muncă mai multă și o cantitate însemnată de șofran, «două parale șofran la oca», ceea ce justifică un preț ceva mai ridicat, de 38 de parale, în comparație cu celelalte produse. Vodă își asigură totuși ceva beneficiu în schimbul importantelor privilegii oferite: spitalul nemernicilor străini urmează a primi 200 oca fidea «pe tot anul».
(…) Fideaua consumată pe tărâm valah își trage numele de la grecescu fides, preluat probabil de la venețienii care făceau comerț, fidellini, și regăsit apoi și în imperiul Otoman sub formă de fidea/fidele. Mai consumau românii tăiței, nume derivat din verbul a tăia, cunoscuți și regăsiți în rețetele moldovenești sub numele tocmagi, din turcescul tokmak. Tot de la turci, bucătăresele au învățat să îngroașe supa cu trahana (tarhana), un fel de aluat făcut din făină, ou, lapte sau iaurt trecut prin ciur”, relatează Nicolae Iorga, în „Opere Economice”.
„În stăpânirea lui Mavrogheni a fost înființată prima fabrică de fidea a Țării Românești. Era dotată cu cele mai perfecționate malaxoare ale vremii: doi muncitori goi până-n brâu, se așezau spate-n spate; li se lipeau bulgării de aluat de spinare și, tot frecându-se unul de altul, frământau coca albă și strălucitoare din care se fabrica delicioasa fidea mavroghenească”, notează Ionescu Gion, în „Istoria Bucureștilor”.
Ulterior, la fabrică se producea fidea, macaroane şi paste numite „critarachia”, „chipriotica” şi „ostrachia” (adică felul celor din Creta, din Cipru şi în formă de scoici)
„Sub Vodă Caragea, ea producea fidea, macaroane şi paste numite «critarachia», «chipriotica» şi «ostrachia» (adică felul celor din Creta, din Cipru şi în formă de scoici). În decembrie 1815, domnul, dând noului propietar, Hagi Ion Mustacov, unele privilegii, îi laudă produsele, arătând că sunt superioare acelora de Galaţi şi egale cu produsele de la Adrianopol”, scrie Constantin C. Giurescu, în „Istoria Bucureștilor”.
Informațiile sunt confirmate de corespondența băcanilor vremii. În actele negustorești dintre 1772 și 1777 apar fideaua de Veneția, fideaua măruntă de Veneția ori fidea cu cutie cu tot. Abia în 1796, hrisovul bacalilor din târgul Sucevei menționează fideaua făcută de aici din țară, potrivit notelor scrise de Dumitru Z. Furnica, în volumul „Din istoria comerţului la români: mai ales băcănia; publicaţiune de documente inedite, 1593-1855”.
La 1800 și un pic continua comerțul cu fidea de export (de Edirne sau Andrine), dar și cu cea locală. Aproape un secol mai târziu apare, la Galați, și prima fabrică modernă, cu adevărat industrializată, destinată producerii de paste făinoase și biscuiți. Astfel, în 1892, un (cel mai probabil) ceh, pe numele lui Ludwig Josiek, fondează fabrica care îi purta numele, pe strada Dogăriei (cel mai important pol industrial din Galați), stabiliment ce beneficia de o linie de producție bazată pe mașinării acționate cu abur. Trebuie menționat că prima moară cu aburi din România, Moara lui Assan, fusese dată în folosință în 1853.
