Ce se dă de pomană de Sfântul Dumitru / Mere, nuci, colaci și „moși” din aluat, pentru sufletele celor plecați

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, este prăznuit în fiecare an pe 26 octombrie. În satul tradițional românesc, Sâmedru, cum este numită sărbătoarea în calendarul popular (sau Sumedru, în Maramureș), reprezenta mai mult decât o zi religioasă. Momentul marca sfârșitul toamnei, începutul sezonului rece și unul dintre momentele importante pentru pomenirea morților. Astfel, în diferite regiuni ale țării exista obiceiul de a se da pomană. În general, se ofereau alimente precum colaci, grâu fiert, mere, nuci, struguri, prune uscate, lapte, brânză sau chiar mici figurine făcute din aluat. În Maramureș obiceiul se mai păstreză și azi, astfel că în curtea bisericii, după slujbă, are loc „masa moșilor”.

Anul acesta, Sfântul Dumitru cade luni, 26 octombrie. Practicile populare încep însă mai devreme: „Moșii de Sâmedru” sunt legați de sâmbăta dinaintea sărbătorii, iar Focul lui Sâmedru se aprinde tradițional în ajun, în seara de 25 octombrie.

În Maramureș se împărțeau „moși” din aluat, mere, nuci și covrigi

Etnologii Maria și Pamfil Bilțiu consemnează în „Calendarul popular” un obicei cu o puternică dimensiune alimentară și comemorativă. La Sâmedru se pregăteau figurine din aluat numite „moși”, care erau duse la biserică și apoi împărțite. „Să fac la Sumedru moși din aluat. Să duc la biserică și să-mpart la săraci”, este mărturia păstrată în documentarea celor doi etnologi. Alături de aceste copturi se ofereau mere, nuci și covrigi, destinate săracilor și copiilor. Astăzi, acest obicei a rămas, dar nu se mai împart „la săraci”, ci și le oferă peste masă unii altora.

Și etnologul Delia Suiogan descrie un obicei asemănător în satele maramureșene. Femeile mergeau la biserică având cu ele „mere, nuci, colăcei sau covrigi”, pe care le împărțeau „pentru moși și strămoși”. Astfel, mâncarea nu era doar hrană oferită celor vii, ci o legătură simbolică între cei rămași și membrii familiei plecați dintre noi.

Etnologul Delia-Anamaria Răchișan are o serie de studii dedicate copturilor. Conform ei, produsele din aluat apar frecvent în momentele importante din viața satului tradițional românesc.  Aceste preparate erau folosite inclusiv în ritualurile funerare și în pomenile pentru cei morți. Forma, prepararea și dăruirea lor aveau o semnificație care depășea simpla alimentație.

În alte regiuni ale țării, meniul pomenii putea fi mai consistent. Institutul Național al Patrimoniului, prin baza CIMEC, consemnează pentru Moșii de Toamnă sau Moșii lui Sâmedru grâu fiert, colaci, unt, untură, lapte, brânză și fructe. Alegerea alimentelor nu era întâmplătoare. Ele trimiteau la cele două mari ocupații ale satului tradițional: agricultura și păstoritul. Grâul și pâinea veneau din lumea câmpului, în timp ce laptele, untul și brânza reprezentau gospodăria pastorală. Pomana putea fi însoțită și de formule rituale prin care strămoșilor li se cereau, simbolic, spor în gospodărie, hrană pe masă și rod pe câmp.

La Focul lui Sâmedru se împărțeau roadele toamnei

Una dintre cele mai spectaculoase tradiții asociate sărbătorii este Focul lui Sâmedru, aprins în ajun. Tudor Pamfile consemna existența acestor focuri mai ales în anumite regiuni din Oltenia, vestul Munteniei și zona Muscelului, unde comunitățile se adunau în jurul rugurilor ridicate pe dealuri sau la marginea satului. Și aici pomana avea un rol important. Femeile împărțeau celor prezenți nuci, mere, struguri, prune uscate, covrigi și pâine caldă. În unele locuri apăreau și colăcei unși cu miere.

Muzeul de Artă Populară Constanța consemnează aceeași categorie de ofrande pentru Moșii de Sâmedru: grâu, colaci și fructe de sezon. La focurile din ajun se împărțeau în special nuci, mere, struguri, prune uscate și covrigi. După stingerea focului, oamenii luau câte un tăciune și îl aruncau în livadă, într-un gest prin care sperau să asigure rodul pomilor în anul următor.

Dacă obiceiurile diferă de la Maramureș la Dobrogea, Muntenia sau Oltenia, pâinea și colacul reapar aproape pretutindeni. Nu este întâmplător. În cultura tradițională, pâinea nu era doar aliment, ci și ofrandă. Copturile însoțeau sărbătorile calendaristice, nunțile, botezurile și ritualurile legate de moarte. Cercetările Deliei-Anamaria Răchișan asupra copturilor tradiționale arată tocmai această asociere dintre aluat, sărbătoare și momentele de trecere din existența omului.

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” amintește, de asemenea, că Sfântul Dumitru era întâmpinat în satul tradițional prin „hramuri răsunătoare, pomeni cu colaci și jocuri”. Instituția descrie Sâmedrul drept una dintre marile sărbători ale calendarului pastoral, momentul în care toamna se încheie simbolic.

Dincolo de diferențele regionale, sensul pomenii rămâne același: mâncarea este oferită celor vii în memoria celor morți. Iar ceea ce se împarte vine, în mare parte, din gospodăria și recolta de toamnă – pâine și colaci, grâu, mere, nuci, struguri, prune, lapte și brânză – transformând masa într-o formă de memorie și de legătură cu strămoșii.