ANALIZĂ | Industria românească de îngrășăminte, de la ramură strategică la ramură dispărută

În ultimii zece ani, producția internă de îngrășăminte agricole din România a urmat un traseu descendent, marcat de închiderea unor capacități industriale, reducerea activității marilor producători și creșterea dependenței de importuri. Deși agricultura românească a continuat să aibă nevoie de fertilizanți, industria locală nu a mai reușit să susțină în mod constant cererea internă, mai ales în contextul scumpirii accentuate a gazelor naturale, principala materie primă pentru producția de îngrășăminte azotoase.

O bază solidă n-a asigurat supraviețuirea

România a avut, în trecut, una dintre cele mai dezvoltate industrii de îngrășăminte chimice din regiune. Înainte de 1990, funcționau 13 mari combinate de profil, care acopereau nu doar consumul intern, ci și exporturi importante. În prezent, această bază industrială s-a redus drastic, iar piața locală este alimentată într-o proporție tot mai mare din importuri.

În acest peisaj industrial, un rol esențial în perioada post-2000 l-a avut grupul InterAgro, controlat de Ioan Niculae. InterAgro a reprezentat, timp de mai bine de un deceniu, coloana vertebrală a producției de îngrășăminte chimice din România, prin operarea unui portofoliu extins de combinate chimice. Printre cele mai importante unități se numărau platformele de la Turnu Măgurele (Donau Chem), Slobozia (Chemgas), Victoria (Viromet), precum și alte capacități integrate în lanțul de producție al îngrășămintelor pe bază de azot.

InterAgro, colosul pus la pământ de prețul gazelor

La vârful activității, grupul controla capacități de producție de ordinul a câtorva milioane de tone anual, incluzând instalații de amoniac, uree și azotat de amoniu. De exemplu, combinatele operate de InterAgro aveau, cumulat, o capacitate de producție de peste 2–2,5 milioane de tone de îngrășăminte și produse chimice conexe pe an, ceea ce poziționa grupul drept unul dintre cei mai mari producători din Europa de Sud-Est. Producția era puternic dependentă de gazul natural, utilizat atât ca sursă de energie, cât și ca materie primă esențială în procesul chimic.

Totuși, modelul de business al InterAgro s-a dovedit extrem de vulnerabil la volatilitatea pieței energetice. Creșterea prețurilor la gaze, combinată cu schimbările de reglementare și cu dificultăți financiare interne, a dus treptat la reducerea activității și, în multe cazuri, la oprirea instalațiilor. Declanșarea insolvenței pentru mai multe companii din grup a marcat practic ieșirea acestuia din poziția dominantă pe care o avea în industrie.

Ultimul deceniu: de la funcționare relativ stabilă la contracție severă

Privită în ansamblu, perioada ultimilor zece ani nu arată o evoluție de creștere, ci una de contracție și volatilitate. Producția de îngrășăminte pe bază de azot, segmentul cel mai relevant pentru agricultura românească, a fost afectată direct de costul gazului natural, care reprezintă atât sursă de energie, cât și materie primă industrială.

Până în 2021, producția internă a continuat să funcționeze, deși într-un cadru industrial mai restrâns decât în deceniile anterioare. Ruptura majoră a apărut în 2022, când explozia prețurilor la gaze a făcut ca producția locală să devină, în multe cazuri, necompetitivă. Azomureș a redus atunci semnificativ producția și a operat perioade de oprire temporară a instalațiilor, invocând exact această presiune a costurilor energetice.

Fermierii plâng după îngrășăminte, dar industria nu le mai produce

Un aspect esențial pentru înțelegerea acestei evoluții este că declinul producției interne nu a fost însoțit de o prăbușire a consumului agricol. Dimpotrivă, fermierii români au continuat să utilizeze cantități importante de îngrășăminte, în special pe bază de azot.

În 2021, consumul de îngrășăminte azotoase din România a ajuns la 510.000 de tone, față de 468.000 de tone în 2020. În același timp, consumul de îngrășăminte pe bază de fosfor a crescut la 103.000 de tone, de la aproximativ 82.000 de tone în anul precedent. Aceste cifre arată că nevoia din agricultură a rămas ridicată, chiar într-o perioadă în care industria internă intra într-o fază tot mai fragilă.

Consecința a fost una directă: România a început să se bazeze tot mai mult pe îngrășăminte aduse din exterior, în timp ce producția locală nu a mai putut acoperi suficient de mult din necesarul intern.

2022-2025, anii în care industria a dispărut cu totul

Cei mai dificili ani pentru producția internă de îngrășăminte au fost ultimii din intervalul analizat. Criza gazelor, volatilitatea prețurilor la energie și competiția cu importurile au afectat puternic rentabilitatea industriei. În practică, asta a însemnat reducerea producției, oprirea unor instalații și incertitudine privind continuitatea activității.

Situația Azomureș a devenit simbolică pentru întreaga industrie. Problemele repetate de funcționare au arătat cât de vulnerabilă a devenit producția internă în lipsa unui cost predictibil al gazului. În plus, informațiile privind restructurări și concedieri colective au confirmat faptul că dificultățile nu mai erau conjuncturale, ci structurale.

Cei cinci pași ai căderii industriei de îngrășăminte

Privită sintetic, evoluția producției interne de îngrășăminte agricole din România din ultimii zece ani arată cinci tendințe clare.

Prima este reducerea bazei industriale, pe fondul dispariției sau inactivității multor combinate care existau în trecut.

A doua este concentrarea producției în jurul unui număr foarte mic de jucători, în special Azomureș, după retragerea treptată a unor grupuri precum InterAgro.

A treia este accentuarea declinului după 2022, odată cu scumpirea gazului, factor decisiv pentru acest tip de industrie.

A patra este menținerea unei cereri agricole consistente, ceea ce înseamnă că problema nu a fost lipsa pieței, ci slăbirea capacității locale de producție.

A cincea este creșterea dependenței de importuri, efect firesc al scăderii producției interne într-un sector în care agricultura nu își poate reduce ușor consumul fără efecte asupra randamentelor.

Încă un paradox românesc: avem cerere, dar nu și ofertă

În ultimii zece ani, producția internă de îngrășăminte agricole din România a evoluat mai degrabă prin retragere decât prin dezvoltare. Industria a rămas importantă pentru agricultură, dar tot mai puțin capabilă să răspundă stabil cererii interne. Dacă în trecut România dispunea de o infrastructură industrială extinsă – în care grupuri precum InterAgro aveau un rol central și capacități industriale semnificative – în prezent sectorul este mult mai restrâns, mai dependent de costul gazului și mai vulnerabil la șocuri externe.

Rezultatul este un paradox economic clar: agricultura românească are nevoie în continuare de fertilizanți, însă România produce intern mai puțin decât ar avea nevoie pentru a-și susține în mod constant propria piață. În lipsa unei revitalizări industriale și a unor condiții energetice competitive, această dependență de importuri are toate șansele să se adâncească.