FOTO: G4Food
În satul românesc tradițional, nimic nu se irosește. Porcul sacrificat de Ignat aducea nu doar carne proaspătă, cârnați sau caltaboși, ci și un preparat aparent modest, dar esențial pentru iarna lungă: jumările. Oamenii aveau nevoie de hrană care să țină de foame și să se păstreze luni întregi, în sezonul rece. Iar jumările erau dintre proviziile nelipsite, acele simple bucăți crocante de slănină prăjită, considerate astăzi delicatese.
„În lumea satului tradițional, jumările erau de fapt o provizie importantă pentru iarnă. Țăranii le pregăteau alături de alte alimente puse la păstrare, pentru a-și asigura hrana în lunile reci”, explică muzeografa Gabriela Filip.
Ritualul pregătirii
Procesul era simplu, dar riguros respectat. Slănina se tăia bucăți și se punea la prăjit în ceaunul încins. Din acest proces ieșeau acele bucățele aurii, crocante și grase, care adunau familia în jurul mesei. Jumările nu erau doar gustare, ci și provizie.
„Erau puse în vase de lut sau de lemn, cu un praf de sare, și lăsate la păstrare în cămară. Se foloseau metode vechi, transmise din generație în generație, care le asigurau rezistența până la primăvară”, povestește Gabriela Filip.
Carnea și cârnații păstrați în untură
Alături de jumări, carnea și cârnații în untură reprezentau un alt secret al hranei pentru iarnă. După ce erau fripte bine, bucățile de carne și de cârnați erau așezate în straturi, într-un vas încăpător, peste care se turna untura fierbinte. Aceasta izola complet aerul și împiedica alterarea.
„Cârnații se păstrau foarte bine în untură. Era o metodă simplă și eficientă, care putea să asigure hrana unei familii luni întregi. Când gospodina voia să pună pe masă carne, scotea bucățile din untură, le prăjea din nou și le servea cu mămăligă sau murături. Era o formă de conservare care, în multe sate, se folosește și astăzi”, subliniază muzeografa.
Această tehnică oferea și siguranță alimentară, într-o epocă fără frigidere sau congelatoare. Untura devenea astfel nu doar ingredient, ci și „straja” proviziilor de iarnă.
În ciuda simplității, aceste preparate aveau și un rol social. Jumările se serveau în serile lungi de iarnă, iar cârnații în untură erau aduși pe masă în zilele de sărbătoare. Ele nu erau doar hrană, ci și motiv de a aduna familia și de a împărți din belșug.
„Erau preparate care adunau familia în jurul mesei. Toți știau că nimic din porc nu se aruncă. Femeile din sat găseau mereu un rost pentru fiecare bucățică, ca să nu se piardă nimic”, spune Gabriela Filip.
În călătoriile sale, muzeografa a adunat mărturii emoționante. „În zona Codrului, o bătrânică mi-a povestit că punea sfărâmăturile rămase după prăjirea jumărilor în plăcinte. Era felul ei de a-i cinsti pe oamenii care veneau să o ajute la treburile gospodăriei, care aduceau fânul de pe câmp sau o sprijineau la deszăpezit. Pentru ei pregătea acele plăcinte simple, dar pline de gust.”
Această poveste arată cum, dincolo de valoarea nutritivă, mâncarea era un simbol al solidarității.
Moștenire transmis din generație în generație
Astăzi, jumările și carnea în untură au devenit preparate rare, asociate mai degrabă cu mesele festive sau cu nostalgia vizitelor la bunici. Totuși, ele păstrează vie amintirea unei lumi în care hrana era gândită să reziste, să hrănească și să adune oamenii laolaltă.
În satul românesc, iarna nu era doar un anotimp greu, ci și unul al comunității, al împărtășirii și al bucuriei simple. Jumările și cârnații în untură rămân mărturii ale acelor vremuri, în care fiecare gust spunea o poveste.
