Păstorel Teodoreanu, versuri și povești cu drag de mâncare și vin/ Șerban Cioculescu: „Aveam să ne crucim, de mirare, când l-am auzit propunând rețete pentru toate bucatele și adăugând sofisticate sorturi de vin”

În galeria marilor spirite ale culturii române, puține figuri au avut atâta vervă, eleganță și umor precum Alexandru Osvald Teodoreanu, rămas în memoria colectivă sub pseudonimul care îi definește cel mai bine viața și opera: Păstorel. Dacă fratele său, Ionel Teodoreanu, a fost poetul amintirilor de la Medeleni, Păstorel a fost maestrul absolut al simțurilor, scriitorul care a reușit performanța rară de a transforma mâncarea și vinul în literatură de cel mai înalt rang.

O viață trăită boem de către un spirit liber

Născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, Alexandru Osvald provenea dintr-o familie cu rădăcini adânci în intelectualitatea moldavă, fiind fiul avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Muzicescu. Deși a urmat cursurile Facultății de Drept din Iași și a profesat o vreme ca magistrat, adevărata sa vocație a fost scrisul și viața boemă. Era un membru de seamă al „Vieții Românești” și un personaj central în cercurile culturale ale Iașiului și Bucureștiului, unde inteligența sa sclipitoare și epigramele tăioase îi asigurau un loc de onoare la orice masă.

Cum a ajuns Alexandru Păstorel povestea prietenul său Alexandru Paleologu în prefața cărții Epigrame și alte rime vesele. Prin 1930, atunci când mai locuia la Iași, cu ocazia unui spectacol de revistă, realizat în colaborare cu V. Maximilian, în sala cinematografului „Trianon”, a trecut pe afiș: „Iași-cocteil/Cu Max în el/preparat de Păstorel”.

A trăit și la Cluj, unde Cezar Petrescu l-a angajat ca redactor la revista Gândirea și apoi a devenit critic gastronomic profesionist pentru ziarul Adevărul Literar și Artistic, unde semna rubrica intitulată simplu: „Gastronomice”

Își scria catrenele umoristice pe lista de bucate, pe spatele unei cutii de țigarete, pe câte o carte de vizită, mai des pe șervețelul de la crâșmă, pentru prieteni sau cei cu care stătea la o masă și la povești. Din 1921, când a apărut prima sa contribuție de critică gastronomică sub titlul „Din carnetul unui gastronom” și până la sfârșitul vieții a scris, ironizat și povestit de mii de ori pe teme de mâncare și vin.

Destinul său a luat o turnură tragică odată cu instalarea regimului comunist. Spirit liber și critic neobosit, Păstorel a fost arestat în 1960, fiind condamnat la șase ani de închisoare pentru scrierile (și vorbele) sale considerate subversive. Deși a fost grațiat după trei ani, experiența detenției i-a șubrezit sănătatea. S-a stins din viață la 17 martie 1964, lăsând în urmă o operă minunată, care oscilează între umorul din „Hronicul măscăriciului Vălătuc” și rafinamentul de neegalat al poveștilor gastronomice.

Gastronomia ca act de cultură

Păstorel Teodoreanu nu a fost un simplu gurmand, ci primul mare povestitor despre mâncarea românilor. Pentru el, actul de a mânca nu era o activitate necesară vieții, ci un ritual cultural complex. Pentru volumul său, publicat  postum în 1973, „Gastronomice”, scriitorul adunase o serie de cronici și rețete care sunt, în esență, eseuri despre gust și gastronomie. Era adeptul unei filozofii a „bunei rânduieli”, unde masa era spațiul suprem al conversației și al eleganței.

Stilul său gastronomic era marcat de grija pentru corectitudinea preparatului, dar și de transpunerea acestuia în povești meșteșugite. Păstorel nu oferea doar ingrediente, ci „stări”. În cronicile sale din „Adevărul literar și artistic”, analiza comportamentele la masă cu un umor detașat, oferind sfaturi care rămân de o actualitate surprinzătoare: „Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreț, dar ele n-au ce face!”. Pentru Păstorel, o farfurie bine pregătită era la fel de valoroasă ca un poem reușit, ambele necesitând echilibru, inspirație și o cunoaștere profundă a tradiției.

„Am păstorit în viață vinuri rare”/ Epigrame despre vin

Dacă gastronomia îi era pasiune, vinul a fost marea sa dragoste și sursă de inspirație. Păstorel era recunoscut drept unul dintre cei mai fini degustători ai epocii sale. Legenda spune că putea identifica nu doar podgoria și soiul, ci și anul recoltei sau orientarea geografică a pantei pe care crescuse vița de vie. A scris despre vin cu rigoarea unui specialist și pasiunea unui poet, volumul „Vin și apă” (1936) fiind un omagiu adus acestei licori a zeilor.

Păstorel a dus o adevărată cruciadă împotriva „spurcării” vinului. Era un inamic declarat al șprițului cu sifon, pe care îl considera o jignire adusă naturii: „Când înjosești și sucul ei și via / Și cu sifon spurci vinul pe care va să-l bei / Nu te gândești tu oare, mișel între mișei / Că pângărești natura și compromiți beția?”. Credința sa în „arta Cotnarului” sau în forța unui vin „Fetești” era de neclintit. Pentru el, vinul era un element de identitate națională, un martor tăcut al istoriei noastre, care trebuia tratat cu respect în primul rând și apoi băut pentru bucuria sufletului, nu doar a gustului.

O moștenire în cuvinte pline de haz

Testamentul său cuprinde patru versuri, pline de umor, pe tema celui mai apropiat „prieten” al său, vinul: „Aici zace Păstorel,/ Om ales şi spirit fin,/ Dacă treceţi pe la el,/ Nu-l treziţi, că cere vin! ”

Citește și

Celebra rețetă de sarmale cu carne de bou și porc a lui Păstorel Teodoreanu. Epigramistul turna peste sarmale o sticlă de Cotnari vechi în care s-a diluat o cantitate bună de bulion italienesc: „E o mâncare turcească. Dar așa cum o face turcul, s-o mănânce el”

Pentru Mihai Eminescu, cafeaua era mai importantă decât mâncarea / „Cafeaua de Mocca” era cea mai scumpă cafea în acea perioadă, iar Eminescu ținea s-o „gătească el însuși”

Praline cu aromă de tei inspirate din alivencile moldovenești. Un omagiu adus lui Eminescu de Cătălin Ivanof, un chef-ciocolatier pasionat de poezie