Foto: nippon.com
Pentru a intra la Expo 2025 Osaka se stea ore în şir la cozi interminabile, într-o căldură insuportabilă de peste 45 de grade Celsius. Japonezii au această răbdare, doar pentru a descoperi părticele din cultura şi viaţa altor state. Pentru Pavilionul României de la Expo 2025 Osaka maratonul răbdării este de plus două ceasuri, transmite Agerpres.
Yumeshima e o insulă artificială, creată iniţial de japonezi pentru a fi groapă de gunoi şi loc pentru eliminarea deşeurilor din Osaka. Între timp au realizat că ar putea profita de pe urma ei, transformând-o într-un centru turistic. Au dat greş în 2008, când au ratat organizarea Jocurilor Olimpice care au avut loc de Beijing, dar au câştigat găzduirea Expoziţiei Mondiale din 2025. Şi acum măsoară zilnic gradul de degajare a gazului metan inflamabil din solul fostei gropi de gunoi, pentru a evita orice incident la cel mai important “laborator” în care se “proiectează societatea viitorului”, aşa cum sună sloganului expoziţiei.
Este ora 10:00 dimineaţa, iar aerul e aproape irespirabil în Osaka, senzaţie accentuată de gradul de umiditate ridicat. Noroc cu metroul care duce fix până la Yumeshima, ultima şi cea mai nouă staţie. Şocul te loveşte imediat ce începi să urci pe scările rulante, realizând că toţi cei câteva mii de călători din tren vor merge la Expo, împreună cu tine. Iar lovitura de graţie e dată atunci când ajungi la porţile de acces, unde o mare de oameni îşi aşteaptă rândul pentru a pătrunde parcă pe un tărâm al făgăduinţei.
Întregul complex expoziţional este încercuit de o construcţie grandioasă de lemn. Evident cea mai mare din lume, de acest tip, certificată de Guinness World Records, cu o suprafaţă acoperită de peste 61.000 de metri pătraţi şi o circumferinţă de peste 2 kilometri. Este marele noroc al vizitatorilor expoziţiei, pentru că mega-construcţia, pe lângă umbra pe care o creează, produce un efect de aer condiţionat. O adevărată oază acest Grand Ring în focul de la Yumeshima. Deasupra structurii există un traseu pietonal suspendat la peste 10 metri înălţime, care le oferă vizitatorilor privelişti panoramice asupra expoziţiei, dar şi a mării şi oraşului Osaka. Tot ansamblul a fost creat pentru a pune în practică tema expoziţiei – “Viaţă, societate, viitor” -, fiind în aceeaşi măsură un simbol de unitate a celor peste 150 de ţări care au ales să fie prezente la Expo 2025.
Încă de la primele ore, cozile se întind ca nişte şerpi pe aleile din interiorul expoziţiei. Zeci de mii de localnici, înarmaţi cu umbreluţe, ventilatoare portabile, pachete de gheaţă, scăunele şi echipaţi cu pălării de soare şi mănuşi lungi, care îi ajută să scape de obsesia lor de a nu fi arşi de soare, aşteaptă, aşteaptă şi aşteaptă. Într-o zi, dacă au noroc, pot vedea maximum trei – patru pavilioane, la unele ţări neapărat cu programare în prealabil.
Pentru a mai stinge canicula, organizatorii au instalat din loc în loc tunuri de apă pulverizată de nişte ventilatoare gigantice, zone de odihnă cu copertine şi distribuitoare de gheaţă. Dar e greu să rezişti vipiei. Expoziţia aceasta e fără îndoială şi o lecţie despre rezistenţa omului, nu doar despre viitorul speciei.
La Expo 2025 de la Osaka este condensat parcă întregul stil de viaţă al japonezilor, caracterizat de disciplină, răbdare şi o foame incomensurabilă de cunoaştere, care îi determină să fie capabili de sacrificii. Şi „foamea” lor nu ocoleşte România, ba, dimpotrivă, pavilionul ţării noastre este unul dintre cele mai căutate.
Pavilionul României Expo 2025 Osaka
„Romanian Magic Box”, construit în zona „Saving Lives” a expoziţiei, se încadrează perfect în caracteristica denumirii sale, pare o cutie magică de lemn.
Conceput de studenţii Facultăţii de Arhitectură de la Universitatea “Ion Mincu” din Bucureşti, pavilionul a fost selectat printr-un concurs organizat în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, proiectul câştigător fiind semnat de studentele Georgiana Muraru şi Anca Bodoalcă.
Practic aproape întreaga experienţă a vizitatorilor pavilionului României de la Expo 2025 este gândită în jurul conceptului de viitor, studenţii fiind implicaţi de MAE în mai toate activităţile.
„Mi-a plăcut mult Pavilionul României. Cel mai mult mi-a plăcut spectacolul de pian. Încântător. Am aşteptat cam două ore să intru (râde), dar nu regret, mi-a plăcut foarte mult. Şi aş vrea să vizitez România la un moment dat, chiar dacă nu ştiu foarte multe despre această ţară”, spune tânăra Tae din Osaka, cu o vioiciune neînţeleasă după orele petrecute în soare.
Intră în grupuri de 130 – 150 de vizitatori deodată, la fel de organizaţi cum aşteaptă. Restul de până la 300 – 400 îşi aşteaptă rândul la fel de disciplinaţi, în cuptorul de la intrare. Reprezentaţii României distribuie zilnic apă îmbuteliată, rece, gest surprinzător pentru mulţi dintre vizitatori.
La intrare sunt întâmpinaţi de tinerele Alina Ionescu, Maria Ştefan şi Mara Răducanu, care li se adresează în limba lor. Sunt studente la limba japoneză la universitate şi fac parte din „comitetul de primire al oaspeţilor” de la Casa României.
„Am fost în grupe de câte trei fete şi noi acum stăm până la final, în octombrie. E o experienţă frumoasă, o mare oportunitate pentru noi având în vedere că studiem japoneza la facultate. Visăm de ani de zile la asta. Într-o oarecare măsură, se încadrează în tiparele la care ne aşteptam. Cel mai impresionant este că pot sta atât timp la coadă în căldura asta. Concertele live şi workshop-urile sunt marile atracţii pentru ei”, povestesc fetele.
Se aşează în amfiteatrul construit în centrul pavilionului, destul de mare comparativ cu cele ale altor ţări şi aşteaptă în linişte să fie surprinşi. Şi sunt. Sunt plimbaţi vizual, prin intermediul proiecţiilor imense, prin Delta Dunării, prin saline, prin munţii din România. Apoi ascultă un minirecital de câteva minute susţinut de pianista Anca Preda, profesor la Facultatea de muzică din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov, şi Alexandru Petruţ, la chitară electroclasică, student la aceeaşi instituţie.
„Este o experienţă obositoare, dar e şi foarte interesant, pentru că nu am mai experimentat schimbarea publicului atât de des. Publicul se schimbă la fiecare jumătate de oră şi fiecare vine cu energia lui, cu aşteptările lui, de fiecare dată e ceva nou, chiar dacă eu cânt mereu Enescu. Ales deloc întâmplător, pentru că este cel mai important compozitor român şi merită prezentat publicului japonez. Sunt mulţi care studiază pianul, sunt cunoscători de muzică clasică. Încerc să îi privesc în ochi, să caut feţe interesate, pentru că la început par un pic reticenţi, parcă nu ştiu la ce să se aştepte. Şi mereu găsesc feţe zâmbitoare, mai ales la final. Ceea ce mă bucură nespus. Este ceva de impact pentru ei, pentru că majoritatea pavilioanelor sunt impersonale, lipseşte această conexiune care există la România. Aş mai repeta oricând experienţa, fără doar şi poate, chiar dacă este destul de solicitant pentru mine”, îşi povesteşte experienţa tânăra profesoară de pian.
Studentul Alexandru Petruţ este şi el încântat de experienţa niponă, e măgulit de atenţia pe care o primeşte, dar spune că nu ar putea trăi printre ei, principala cauză fiind absenţa socializării.
„E o experienţă faină, e ceva inedit, chiar dacă nu suntem obişnuiţi să cântăm doar câteva minute. Dar mi se pare fascinant că oamenii sunt impresionaţi, de fiecare dată sunt surprins. Eu nu mi-am făcut neapărat nişte aşteptări în privinţa lor, dar mi se par nişte roboţi. Mă uit şi pe stradă, în metrou, nu există o socializare. Parcă ar fi controlaţi de cineva şi nu îmi dau seama de cine. E frumos, îmi place, dar nu aş putea trăi aici. Nu sunt oamenii de care aş avea eu nevoie pentru a-mi face meseria. Fără să fiu rău, mi se pare că europenii sunt mai cultivaţi în privinţa muzicii. Avem piese foarte cunoscute pe care ei nu le recunosc măcar”, spune Alexandru Petruţ.
Finalul micro-concertelor se încheie de fiecare dată cu aplauze. Constituie punctul forte al Pavilionului României de la Osaka. Apoi o parte dintre ei participă la o sesiune de modelaj în lut, sub îndrumarea artistului ceramist Ioana Deak. Sunt la fel de disciplinaţi, ascultători şi atenţi cum le este firea. Restul vizitează expoziţia de obiecte de artă, care au ca temă principală oul. Iar exponatul central şi cel mai apreciat este un kimono în mărime naturală, creat din coajă de ou şi care poartă un nume sugestiv – “Renaşterea”.
În vizita de două ore de la pavilionul românesc întâlnesc o familie de români din Târgu Mureş, părinţii şi doi copii, în vacanţă în Japonia, care nu puteau rata ocazia de a vedea Expo 2025.
„Stăm patru zile la Osaka şi patru zile la Tokyo şi nu puteam rata ocazia de a vedea Expoziţia Mondială. Am fost şi acum patru ani la Dubai. Acum mi se pare mai mare. La Dubai nu avea scenă. Aici e mai interactiv parcă. Ne place Japonia, nu zic nu, dar nu ştiu dacă m-aş muta aici. Noi cum suntem din Europa şi aproape de Balcani parcă suntem firi diferite. Mie personal îmi place mai mult America Latină. Aici parcă totul e prea bine gândit, prea multe reguli cu care noi nu suntem obişnuiţi”, spune Orban Levente, pentru AGERPRES.
Mâncare românească la Osaka
Creat ca o experienţă multisenzorială, cu lumini, umbre, sunet, miros şi texturi, Pavilionul României nu putea să rateze vreunul. Aşa că nici simţurile olfactive şi gustative nu sunt ocolite. Mirosul de mici, ciorbe şi tocăniţe de la restaurantul românesc îi face pe japonezi să aştepte până la o oră şi jumătate pentru a gusta din bucatele tradiţionale româneşti. Este o coadă separată de cea pentru vizitarea Pavilionului României, pe care japonezii o parcurg la fel de disciplinaţi.
Localul este aerisit, destul de spaţios şi mobilat cu scaune şi mese de lemn sculptat cu influenţe din măiestria lui Brâncuşi sau a meşterilor populari. Mâncarea e pregătită, ca mai peste tot în Japonia, în faţa clienţilor, ceea ce face ca mirosurile să devină şi mai atrăgătoare.
Mici, sarmale cu mămăliguţă şi smântână, salată de vinete, tocăniţe, ostropel, ciorbă de perişoare sau papanaşi şi salam de biscuiţi, toate sunt deopotrivă căutate de japonezi la restaurantul care poartă numele Haru.
Andra Grosu este unul dintre bucătarii care le pun pe masă japonezilor bucatele româneşti. Este de 22 de ani în Japonia şi de şapte ani are propria afacere, un restaurant, la o oră de mers cu trenul de mare viteză, shinkansen, de Osaka. “Da, restaurantul merge, vă daţi seama, dacă îl am de şapte ani. În Japonia e o vorbă: Şi pe o piatră trebuie să stai cel puţin trei ani ca să vezi ce spune. Acum fac naveta între restaurantul meu şi cel de aici de la Expo”, spune femeia din Iaşi, stabilită în Japonia.
Deşi trăieşte de 22 de ani în Japonia, ea continuă să fie surprinsă de niponi: “Suntem foarte încântaţi că foarte mulţi japonezi stau la coadă mai bine de o oră să mănânce româneşte. Unii dintre ei au căutat deja pe internet sau în cărţi de bucate specifice ce ar vrea să încerce şi atunci vin şi cer papanaşi, ciorbă, mici, iar sarmalele sunt unele dintre cele mai vândute din meniul nostru. În ţară nimeni nu cred că ar sta peste o oră să intre într-un restaurant şi îi admir foarte mult că au răbdarea să încerce produsele noastre. Unii dintre ei ştiu chiar foarte multe informaţii despre România şi asta mă bucură. De 22 de ani de când sunt eu în Japonia, în general, marea majoritate ştiu doar de Ceauşescu sau Dracula. Dar în ultimul timp am descoperit foarte mulţi japonezi interesaţi de muzica clasică românească, de artă, ceramică, de ie. Şi asta presupune că suntem în mintea lor, în căutările lor şi asta e bine, zic eu”.
În bucătărie e zarvă mare. Japonezii angajaţi muncesc cot la cot cu românii. Se apropie ora de deschidere şi la uşă este coadă mare. Aşa că Andra Grosu îşi reia repede rolul de coordonare a celor zece japonezi care execută cu stricteţe treburile din bucătărie.
Vipia se înteţeşte la amiază, devine insuportabil, sticlele de apă curg în neştire, ventilatoarele portabile şi evantaiele nu mai prididesc.
Japonia, China, Statele Unite sau Portugalia au pavilioane intangibile din cauza puhoiului de localnici care aşteaptă la cozi, rămâi cu impresia că România a ales cartea câştigătoare. A lăsat cumva deoparte tehnologia şi a mers pe interacţiune umană, pe emoţie, pe gust, pe simţiri. Ceea ce, surprinzător pentru gazde, atrage, de vreme ce numărul rotund de 500.000 de vizitatori a fost demult atins şi se preconizează un milion până la jumătatea lunii octombrie când se va încheia Expo 2025. Ceea ce reprezintă cam jumătate din numărul total de turişti străini care vizitează anual România.
