Foto: Dreamstime
Nu este nicio îndoială cu privire la importanța grâului pentru om, din toate timpurile. În vechiul sat tradițional românesc era considerat sacru, la fel era considerată pâinea și orice alt produs obținut din grâu (colaci, pasca sau prescura). De altfel, grâul era asociat cu Dumnezeu. „Se considera că grâul este planta pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om şi ca atare ea îl reprezenta pe El. Chiar şi în epocile precreştine, pâinea era asociată cu divinitatea supremă, în multe cazuri fiind simbolul acesteia. Pentru creştini pâinea devine sacră şi invocată zilnic în rugăciunea «pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi» şi mai ales identificată cu Cristos încă din biserica originară: «Eu sunt pâinea vieţii; cela ce vine către mine, nu va flămânzi şi cela ce crede întru mine, nu va înseta niciodată», spune muzeograful Janeta Ciocan.
De asemenea, multe dintre obiceiuri relevă importanța grâului în viața țăranului. Unul se referă la grâul adus acasă după seceriș, care se punea pe masă și erau rostite versuri care subliniau rolul protector împotriva unor nenorociri, precum și simbol al prosperității. La urma urmei, cine avea grâu, avea mâncare. „Am putea afirma că el era prezent în viaţa pruncului încă înainte de naştere, pentru că femeia însărcinată purta boabe de grâu în sân pentru ca pruncul să fie puternic. La naştere grâul era nelipsit de pe masa ursitoarelor, care numai aşa puteau fi îmbunate pentru a ursi de bine noului născut. În leagănul pruncilor se puneau boabe de grâu cu credinţa că acestea îl vor face sănătos, muncitor şi bogat”, mai explică muzeografa.
Grâul, folosit la diferite ritualuri
Până și la ritualurile săvârșite de fetele de măritat se folosea grâu, pentru ca acestea să-și vadă ursitul. De asemenea, la ritualul de nuntă grâul era nelipsit. „Spicul de grâu este nelipsit din steagul cetelor de chemători, iar tinerii căsătoriţi sunt primiţi în casa părintească atunci când se întorc de la biserică cu grâu, ca să fie la fel de puternici ca el şi mai ales urmaşii lor şi averea să sporească precum grâul”, mai spune muzeografa.
Dacă s-a folosit grâu la naștere și la nuntă, cu siguranță că se folosea și la ritualurile de înmormântare. Atunci când o persoană era decedată, familia îi aprindea o lumânare, însă în unele sate, lumânarea era așezată într-un vas cu grâu, iar în sicriul bărbaţilor se punea grâu şi ţărână pentru a nu le fi dor de lucrul lăsat.
Grâul era folosit și la ritualuri de purificare. În special femeile care preparau pâinea, practicau un ritual înainte de a începe să frământe aluatul pentru a fi „pure”. Procesul de preparare a pâinii era, în sine, considerat unul sacru, de aceea femeia care o prepara trebuia să fie „demnă” pentru a o putea face. „Femeile erau singurele care puteau participa la acest proces. Ele se supuneau unor interdicţii sexuale şi alimentare cu câteva zile înainte de a face pâine. Purificarea se făcea atât pentru suflet prin rugăciuni cât şi pentru trup care era spălat şi îmbrăcat cu haine curate, cel mai important fiind schimbarea învelitorii capului”, mai arată muzeografa.
„Procesul producerii pâinii începea dimineaţa foarte devreme cu cernutul făinii, cu frământatul aluatului, dospitul şi apoi coptul. Bărbaţii se ţineau cât mai departe mai ales de primele faze. Rolul lor era acela de a face focul, dar apoi se retrăgeau din preajma cuptorului”, mai explică ea.
Pecetarele, mici obiecte rituale
Pâinea, colacii, prescura și celelalte preparate din grâu aveau și funcții rituale, dar și sociale. Tradiția preparării pâinii binecuvântate se mai păstrează și azi în unele sate din nordul Transilvaniei. De altfel, pâinea rituală (prescura) este întâlnită încă și azi. Este folosită în duminicile în care se face pomenirea morților, la Paște sau la liturghie. Iar pecetluirea pâinii era unul dintre cele trei simboluri ale creștinismului, alături de cruce și pește.
Femeile foloseau un pecetar sau prescurnicer, un mic obiect din lemn cu ajutorul căruia erau înscrise slovele pe pâine. „În satele Maramureșului, pecetarul sau prescurnicerul se găsea în aproape toate gospodăriile, dar nu oricine îl putea atinge. Aceasta o făcea doar femeile bătrâne din casă, de obicei văduve, socotite a fi «curate». Pentru prescurile care se făceau pentru biserică preotul, alegea o femeie din sat pe acelaşi principiu. Respectiva femeie trebuia să fi avut o viaţă ce putea fi un exemplu pentru toţi membri comunităţii. Ea nu trebuia să fie neapărat bătrână, dar putea fi văduvă, fără însă a avea viaţă sexuală, respectând astfel sacramentul tainei cununiei şi de asemenea să fie un exemplu în toate pentru membrii comunităţii”, mai arată muzeografa.
Țăranul român a folosit pecetarul și pentru a fac din el un mic obiect de artă. Deși are doar câțiva centimetri, pe el se găsește întreaga simbolistică a caselor sau porților maramureșene. În Maramureş se cunosc două astfel colecţii, deosebit de valoroase. Una la Muzeul etnografic din Sighetu Marmației și una la cel din Baia Mare.
