foto: complitaly.uk
Bucătăria italiană a fost inclusă recent de UNESCO în patrimoniul cultural imaterial al umanității, o recunoaștere care a stârnit mândrie la Roma și a fost prezentată de guvernul condus de Giorgia Meloni drept un succes major pentru Italia. Este pentru prima dată când bucătăria unei țări, în ansamblul său, primește o astfel de distincție, după exemple anterioare precum haute cuisine franceză sau fermentarea kimchi-ului coreean.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
UNESCO a subliniat „diversitatea bioculturală” a Italiei și „amestecul de tradiții culinare […] asociate utilizării materiilor prime și tehnicilor artizanale de preparare a alimentelor”. Reacția premierului italian nu a întârziat: „Aceasta este o victorie pentru Italia”.
Dincolo de prestigiu, recunoașterea ar putea avea efecte economice concrete, notează POLITICO. Un studiu indică faptul că simpla includere pe lista UNESCO ar putea crește turismul în Italia cu până la 8%. Însă, potrivit analistului Andrea Carlo, cercetător și jurnalist britanico-italian stabilit la Roma, acest câștig de soft power ascunde și o agendă politică, în care „bucătăria italiană” a devenit un instrument central pentru guvernarea de dreapta.
POLITICO: Conceptul de „bucătărie italiană” nu este nici atât de vechi, nici atât de rigid pe cât susțin adepții gastronaționalismului
În ultimii ani, alimentația a fost adusă constant în prim-planul discursului politic. De la promovarea produselor „Made in Italy” și blocarea etichetelor nutriționale europene, până la interzicerea cărnii obținute în laborator, autoritățile de la Roma au încercat să reglementeze strict ce ajunge în farfuriile italienilor. Chiar și în timpul protestelor pro-Gaza din septembrie, Giorgia Meloni a fost fotografiată luând „prânzul de duminică” în fața Colosseumului, într-un gest simbolic legat de campania pentru includerea gastronomiei italiene pe lista UNESCO.
Acest demers se înscrie într-un fenomen pe care politologii îl numesc „gastronaționalism”, adică folosirea alimentelor și a producției alimentare pentru a alimenta narațiuni identitare. În cazul Italiei, fenomenul se bazează pe două idei principale: protejarea tradițiilor culinare de „contaminarea străină” și fixarea rețetelor pentru a preveni orice „intervenție” asupra lor. Aceste mesaje s-au extins din zona politică până pe rețelele sociale, unde clipuri de tip „rage-bait” de pe TikTok sau Instagram condamnă „păcate culinare” precum smântâna în carbonara sau ananasul pe pizza.
La baza acestui curent stă însă ignorarea deliberată a unor realități istorice, conform sursei citate. Pe de o parte, influențele străine au contribuit decisiv la ceea ce numim astăzi bucătărie italiană. Pe de altă parte, conceptul de „bucătărie italiană” nu este nici atât de vechi, nici atât de rigid pe cât susțin adepții gastronationalismului. Europa, inclusiv Italia, a avut istoric o ofertă limitată de produse indigene, iar diversitatea culinară actuală este rezultatul secolelor de schimburi culturale: citrice aduse de arabi în Evul Mediu, busuioc din subcontinentul indian, tradiții de preparare a pastelor din Asia de Est sau roșii din Americi.
Situată la intersecția rutelor comerciale mediteraneene, Italia a absorbit constant influențe externe, care i-au îmbogățit gastronomia. A vorbi despre „puritatea” mâncării italiene este, astfel, lipsit de fundament istoric.
Mai mult, ideea unei bucătării naționale unitare este una relativ recentă, apărută în special după Al Doilea Război Mondial, în contextul eforturilor de a unifica o țară fragmentată cultural și de a-i promova imaginea în exterior. De la nord la sud, gastronomia italiană este extrem de diversă, iar multe dintre preparatele considerate astăzi emblematice ar fi fost necunoscute italienilor de acum un secol. Italia era atunci o societate agrară, cu o alimentație bazată în mare parte pe leguminoase. Chiar și pizza era absentă din viața multor familii până în anii ’60.
„Mitologia [gastronaționalismului] a transformat rețete complexe – rețete care le-ar fi derutat pe bunicile noastre – într-un exercițiu de construire a mândriei naționale”, a declarat Laura Leuzzi, istoric italian la Robert Gordon University din Glasgow.
Istoricul gastronomiei Alberto Grandi a mers și mai departe, intitulând una dintre cărțile sale recente „Bucătăria italiană nu există”, o lucrare care a stârnit controverse intense.
Influența Statelor Unite asupra bucătăriei italiene moderne este mai mare decât se recunoaște adesea
De la carbonara la tiramisù, multe dintre clasicele iubite ale Italiei sunt creații relativ recente, nu cu mult mai vechi decât reinterpretările americane precum chicken parmesan sau pizza hawaiiană. Influența Statelor Unite asupra bucătăriei italiene moderne este mai mare decât se recunoaște adesea: pizza, de exemplu, a devenit celebră la nivel global după ce pizzarii americani au început să adauge sos de roșii, influențând ulterior și practica din Italia.
În acest context, apelurile unor politicieni italieni la „autenticitate” par cel puțin selective. Ministrul Agriculturii, Francesco Lollobrigida, a cerut investigații asupra brandurilor care folosesc denumiri „cu sonoritate italiană”, precum sosurile de carbonara cu ingrediente considerate neautentice, cum ar fi pancetta. Totuși, prima rețetă scrisă de carbonara, publicată într-o carte de bucate din 1954, menționa chiar pancetta și brânza Gruyère, nu combinația actuală de pecorino, guanciale și gălbenuș de ou.
În esență, bucătăria italiană nu a fost doar exportată de diaspora, ci este și un produs al diasporei. Forța ei constă tocmai în capacitatea de a evolua, adaptându-se timpului și locului, așa cum a remarcat și UNESCO, care a subliniat rolul gastronomiei în coeziunea dintre generații. Ideea de „sacralitate” statică este incompatibilă cu o bucătărie aflată într-o continuă reinventare.
Ignoranța care alimentează gastronationalismul ar putea părea comică, dacă nu ar fi folosită ca instrument politic într-un veritabil război cultural. Mesaje de tipul „Vin după lasagna bunicii” circulă frecvent pe Facebook, mobilizând emoțional milioane de oameni împotriva minorităților, străinilor, veganilor sau stângii politice. Ironia este că fiecare bunică își face lasagna diferit.
În acest context, recunoașterea UNESCO ar putea deveni un prilej de reflecție într-o țară în care mâncarea a ajuns să divizeze. Bucătăria italiană merită cu adevărat protejată și se confruntă cu amenințări reale, precum crima organizată sau efectele schimbărilor climatice asupra agriculturii. Însă ea nu ar trebui să fie transformată într-un instrument al unei agende ideologice care contrazice chiar spiritul său.
Pentru moment, concluzia autorului este simplă: poate că ar fi mai bine ca politica să rămână departe de masa de seară.
