Pentru Mihai Eminescu, cafeaua era mai importantă decât mâncarea / „Cafeaua de Mocca” era cea mai scumpă cafea în acea perioadă, iar Eminescu ținea s-o „gătească el însuși”.

Cu toate că s-au scris mii de pagini despre omul Eminescu, multe detalii despre pasiunile sale sau amănunte despre viața de zi cu zi ale poetului nu sunt destul de cunoscute. Vă prezentăm în premieră un fragment din volumul „O istorie a cafelei în România” de Cristian Cetățeanu și Cosmin Dragomir, în curs de apariție în acest an:

Eminescu a fost un mare băutor de cafea. Slavici, în cartea „Amintiri”, scria despre poet: „În timpul pe care l-am petrecut la Viena, el ținea mult să aibă locuință comodă, largă, curată, liniștită și luminoasă, să se îmbrace curat și bine, să-și aleagă mâncărurile după plac, să fumeze țigări fine, să-și gătească el însuși cafeaua de Mocca și bea numai vinuri de calitate superioară ori apă curată. Așa l-am cunoscut eu, și tot așa și-l vor fi aducând aminte și cei ce încă-n viață, care au trăit atunci în legături mai apropiate cu dânsul¬.

„Cafeaua de Mocca” era cea mai scumpă cafea în acea perioadă, iar Eminescu ținea s-o „gătească el însuși”

Un alt coleg al lui Eminescu de la Viena, Teodor Ștefanelli, își amintea: „Dar de una avea Eminescu grijă, și anume să nu-i lipsească acasă cafeaua neagră și tutunul. Era nenorocit când îi lipseau aceste două stimulante și nu putea scrie. Când îi lipsea tutunul se ajuta cu Jean, chelnerul de la Troidl, dar de cafea trebuia să se îngrijească singur și de aceea, când îi soseau paralele, se aproviziona cu cafea râșnită și cu spirt. Mașină pentru fiert cafea avea și era meșter în prepararea unei cafele turcești cu caimac”.

Deci era „meșter în prepararea unei cafele turcești cu caimac”. Cafea pe care și-o făcea la ibric, aceasta fiind metoda de preparare a cafelei turcești. Dar, totodată, „pentru el nu exista deosebirea pe care o facem noi ceilalți între zi și noapte, ba una din slăbiciunile lui era să profite de liniștea nopților, și sunt foarte multe nopțile pe care eu, ca om prozaic, le-am petrecut cu dânsul fie plimbându-ne pe străzi liniștite, fie stând la «masa de brad» și luând câte o sorbitură din cafeaua scursă de la mașina lui”.

Deci el bea și „cafeaua scursă de la mașina lui”. Înseamnă că el bea și „cafea neagră”, adică „șvarț”, pe care o prepara cu o cafetieră du Belloy, deoarece la această cafetieră cafeaua „se scurge”.

Tot Slavici spunea că „el fuma puțin, dar bea multe cafele. Știa că ele nu-i fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fără ca să-și dea seama despre ceea ce face. Era dar destul să ridic degetul pentru ca să stingă focul aprins la mașină”.

La Viena începuse „a face abuz de cafele negre. Mânca puțin și pe apucate, își omora deci foamea bând mereu cafele gătite de el însuși la mașina care-i stătea totdeauna pe masă”.

Totodată „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar în schimb lua mai multe cafele negre și fuma mult. Cafeneaua ce o cerceta Eminescu mai adesea era cafeneaua Troidl de pe Wollzeile. Aici se adunau după-amiază foarte mulți studenți români și discutau, se sfătuiau și-și împărtășeau noutățile din patrie. Aici lua Eminescu după-amiază cafeaua cu lapte sau o cafea neagră, citea gazetele și asculta cu multă atenție discuțiile tinerilor și știrile din țară. El însuși lua foarte rar parte la discuții și se mărginea numai să asculte. În această cafenea avea Eminescu și un avantaj, pentru că chelnerul Jean îi dădea până la o sumă oarecare cafea și chiar tutun pe credit. O dată întrecută această sumă, înceta creditul până nu era întreaga achitată. După achitare începea un nou credit”.

„Cafeaua cu lapte ce o lua dimineața acasă, o plătea în abonament cu 3 florini pe lună”

Datoriile și le achita. Dar „îndată ce primea banii de acasă, își cumpăra cărți și timp de câteva zile nu-l mai vedea nimeni. O ducea-n cafele gătite de dânsul la mașina de spirt și-n mezeluri cumpărate-n pripă. Deși ținea foarte mult la biblioteca lui, nevoia-l silea să înceapă a vinde dintre cărțile citite pe la anticari și ajungea în cele din urmă de nu mai avea nici cafea, petrecea zile întregi fără ca să mănânce și își cerea câte o «pițulă» mai de la unul, mai de la altul.”

Gestul pe care Eminescu îl făcea pentru a se împrumuta de bani pentru o cafea devenise viral printre studenții români de la Viena. „Pițulă în vorba românilor din Transilvania și Ungaria însemna o monedă de argint în valoare de zece creițari sau 24 bani românești, care e scoasă de mult din curs. […] Eminescu făcea mare haz de expresia pițulă și o întrebuința în zeflemea foarte adesea în Viena. Își formase privitor la această monedă un limbaj mut, exprimat numai prin mimică și când avea nevoie de bani, și aceasta se întâmpla foarte adesea, el căuta să se împrumute cel puțin cu 10 creițari, prețul unei cafele negre. În astfel de cazuri el nu cerea 10 creițari de la cunoscuții săi, ci ridica degetul arătător al mâinii drepte și făcea… Mmm?!, fără să pronunțe un cuvânt. Aceasta însemna: ai o pițulă sau 10 creițari, să mi-i împrumuți? Când ridica degetul și pronunța pe semnificativul: Mmm, Eminescu totdeauna avea un zâmbet pe buze, chiar de-ar fi fost cât de necăjit și cu bună seamă că era foarte năcăjit dacă n-avea nici zece creițari. Cunoscuții săi în astfel de cazuri pricepeau gestul lui Eminescu și-l împrumutau și cu mai mult, se-nțelege, dacă aveau și ei, căci toți țineau la dânsul și era un obicei patriarhal la noi, că din puținul ce-l aveam, ne ajutam unul pe altul.

Gestul acesta al lui Eminescu s-a generalizat apoi între noi, studenții din Viena, încât și noi, când aveam trebuință de bani, gesticulam ca și Eminescu, dacă ne adresam către un cunoscut, să ne împrumute parale.”

„Nu dispuneam nici noi ceilalți colegi de mai multe parale decât Eminescu, dar noi aveam grijă ca, îndată ce primeam banii, să plătim înainte abonamentul pentru cafeaua cu lapte ce o luam dimineața acasă și pentru mâncarea de amiază ce o luam în restaurant. Astfel ne asiguram pentru luna întreagă, iar mâncarea de seară atârna de împrejurări.”

La Viena, mâncarea chiar constituia o problemă pentru Eminescu. „Cafeaua cu lapte ce o lua dimineața acasă, o plătea în abonament cu 3 florini pe lună, iar mâncarea de amiază și-o asigura numai atunci prin abonament când noi, colegii săi, prinzând de veste că a primit bani de acasă, îl sileam la aceasta.”

„Sunt convins că dacă Eminescu ar fi primit regulat banii de acasă și dacă pe lângă aceasta ar fi avut și grija zilei de mâine și și-ar fi asigurat traiul pe fiecare lună prin abonament plătit înainte, cum o făcea cu cafeaua de dimineață, el, ca și ceilalți colegi, nu ar fi dus nicio lipsă sau cel puțin nu mai mare decât cei mai mulți din colegii săi. Și nu ar fi fost greu să-și alcătuiască un fel de bilanț, căci pe acele vremuri traiul în Viena nu era scump și Eminescu plătea, precum am spus, pentru cafeaua de dimineață 3 florini, iar locuința îl costa 7–8 florini pe lună, pe când mâncarea de amiază costa în abonament cel mult 14 florini lunar, fără băutură.”

„La cafenea avea obiceiul să citească gazetele, să frunzărească revistele și foile ilustrate, fără să ia parte la convorbirile serioase sau glumețe ale colegilor de primprejurul său și dacă era gata cu gazetele, atunci își bea liniștit cafeaua, fuma și asculta vorbele colegilor. Adesea, însă își rezema capul pe amândouă mâinile, privea țintă la ceașca cu cafea sau închidea ochii și nu dădea nicio atenție împrejurimii și chestiunilor discutate.”

„Adesea se hrănea numai cu narcotice; abuz de tutun și de cafea”

„Când după masă venea acasă se dezbrăca de jachetă, își scotea ghetele și îmbrăca un halat vechi pe care-l avea și o pereche de pantofi. Aprindea apoi spirtul de la mașina de cafea și-și făcea o cafea neagră cu caimac, pe care o sorbea cu mare gust, fumând neîntrerupt.” Și „era foarte mulțumit când tovarășii săi nu erau acasă. Atunci era el singur stăpân între cei patru pereți și putea citi și lucra nestingherit de nimeni. Se plimba atunci prin cameră, bea cafea, fuma, fluiera, fredona câte o melodie și-și alcătuia astfel ideea și forma în care avea s-o îmbrace. Se punea apoi la masă și scria, scria mereu, așternând pe o coală sau pe un petec de hârtie rodul gândurilor sale, și dacă i se ivea vreo dificultate, se scula iarăși, mai bea cafea, se plimba, gândea și iarăși se punea la scris.”

Venit la București, problemele lui Eminescu cu mâncarea s-au perpetuat. „Masa, cea mai urâtă dintre supărările vieții, și-o lua, când o lua, mai ales la birtul economic al lui Duro, strada Academiei colț cu strada Doamnei.

Pentru a scăpa cât mai des de supărarea aceasta, își avea totdeauna pe masă mașina de cafea și sertarul mesei era de obicei plin cu tot felul de mezeluri, care nu arareori i se mucegăiau.”

De asemenea, „rar se întâmpla să lipsească de acasă ori să se întoarcă târziu de undeva. Mai nainte stătea de vorbă mai cu unul, mai cu altul până noaptea târziu fie la redacție, fie la vreo cafenea. Acum se simțea acasă mai bine decât orișiunde și se bucura totdeauna când venea cineva să-l vadă și să-și ia împreună cu el cafeaua, pentru care mașina îi stătea mereu pe masă.” Așa că „n-avea deci Eminescu nevoie să-și petreacă timpul prin cafenele, ceea ce nu i-a plăcut niciodată.”

Atunci când Slavici venea în vizită, „Eminescu aprindea spirtul la mașina de cafea, care nu-i lipsea niciodată de pe masă, și fumam, luam cafele și puneam lumea la cale – câteodată până-n cântatul cocoșilor.”

Filozoful Ion Găvănescul povestește, în 1936, amintiri: „Simionescu îmi spuse într-o zi, ieșind împreună de la ziar:

— Hai să luăm o cafeluță cu Eminescu la Rașca.

Rașca era o cafenea–berărie, cu grădină de vară, pe str. Academiei, ceva mai departe de colțul Bulevardului, aproape în fața străzii ce duce la Capșa, în Calea Victoriei.

Îl găsim pe Eminescu singur la o masă, înăuntrul cafenelei. Impresia ce mi-a rămas, clară, întărită mereu de mirare, în decursul timpului, a fost vasta memorie și erudiția uimitoare a poetului. Simionescu îl întreba lucruri în diverse domenii de cunoștințe, pe care nu le poți presupune gata, prezente în minte, nici la specialiști totdeauna.

Mi-aduc aminte, bunăoară, de întrebarea, sugerată de nu știu ce mers al conversației:

— Oare cam pe când să fi apărut vioara, ca instrument muzical, în lume?

Și Eminescu să caute, pe baza datelor evoluției istorice a muzicii, să-și dea o părere aproximativă! Și tot așa de extraordinară mi s-a părut orientarea lui precisă în domeniul astronomiei. Cunoștea și spunea, în cifre, distanțele dintre corpurile cerești, între ele, și depărtarea lor de pământ.

Din așa fond sufletesc de convingeri, răsărea poezia, publicată după vreo trei ani în urmă:

La steaua care-a răsărit
E-o cale atât de lungă.
Că mii de ani i-a trebuit
Luminii să ne ajungă.”

Iar fostul coleg de facultate de la Viena a povestit și el o întâmplare cu Eminescu: „Într-o seară ne zise: – Măi băieți, aveți voi o idee? Sunt sigur că n-aveți ideea ce-o am eu, deci am să vă aduc la o idee — și ne duse la o grădină ce se numea: La Idee. Acolo toate obiectele aveau numiri particulare. Mămăliga se numea mândria națională, cuțitul se numea Bismark, cafeaua neagră taifas cu cealma ș.a.m.d. Am petrecut o seară minunată în această grădină și era și prietenul Ioan Slavici cu noi.”

După moartea lui Eminescu, Titu Maiorescu a tras o concluzie: „De altminteri, și în vremea în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului său făcuse pe amici să se teamă de rezultatul final. Viața lui era neregulată; adesea se hrănea numai cu narcotice și excitante; abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile întregi petrecute fără mâncare, şi apoi deodată, la vreme neobișnuită, după miezul nopții, mâncare și băuturi fără alegere şi fără măsură: așa era viața lui Eminescu. Nu această viață i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viață.”

Eminescu a fost motivul pentru care s-a suspendat marele premiu național de critică literară

Dar să încheiem într-o notă veselă. Eminescu a fost motivul pentru care s-a suspendat marele premiu național de critică literară:

„Glasuri din public ne întreabă: pentru ce s-a suprimat marele premiu național de critică?

Instituit, prin surprindere, cu un an în urma celorlalte două, acest premiu a fost acordat numai o singură dată: d-lui G. Bogdan-Duică.

Pentru ce a fost desființat după aceea, ne-a lăsat s-o înțelegem cu destulă candoare însuși domnul Duică, fericitul câștigător, într-un articol publicat anul trecut în Universul Literar: premiul de critică a fost desființat pentru că d-sa, domnul Duică, a stăruit la amicul d-sale, d. ministru Lapedatu, să nu se mai acorde pe viitor acest premiu. (Iar faptul că premiul a fost desființat îndată după ce a fost atribuit domnului Duică, ne lămurește pe deplin și taina înființării lui…) […]

Pe lângă critic însă, domnul Duică este și istoric literar. Specializat în Eminescu, domnul Duică e în stare, de pildă, să-ţi spună cu precizie anul, luna, ziua și ceasul când Eminescu a intrat în cutare cafenea din Blaj, câte șvarțuri a consumat și cu cine mai era la masă. În schimb, s-a dovedit cu probe că domnul Duică nu știe exact când a apărut prima ediție a poeziilor lui Eminescu, nu știe când și unde au fost publicate pentru întâia oară cele mai frumoase poezii de dragoste ale lui Eminescu, nu știe care sunt în adevăr postume și care nu sunt postume etc. Cu astfel de bagatele un specialist serios ca domnul Duică nu-și bate capul: în privința lor, el poate oferi cititorului, în vreo «ediție critică» oarecare, știri luate de-a gata de la Scurtu. Și când Scurtu greșește, — greșește și specialistul… Ce-are a face!

Iată pentru ce a fost înființat și suprimat premiul national de critică.”