Pâinea dacilor cea de toate zilele / Horea Pop (arheolog): „Foloseau maiaua, iar asta se vede în urmele de făină de pe pereții recipientelor în care se frământa aluatul. Pâinile dacilor nu erau de dimensiuni foarte mari. Erau mai mult niște pâinișoare, niște lipii”

S-au scris tomuri întregi despre curajul nebun al dacilor și despre faptele lor de vitejie în războaiele purtate cu cea mai mare forță militară a vremii, Imperiul Roman. Știm multe despre cetățile din Munții Orăștiei, despre comorile lor, despre credința lor care a fascinat Occidentul secole la rând, până în zilele noastre.

Dar știm, fatalmente, prea puține despre viața de zi cu zi a dacilor, despre obiceiurile lor, despre ce puneau pe masă la sfârșitul unei zile ostenitoare. În lipsa unor scrieri explicite, arheologii încearcă să reconstituie, cu migală și răbdare, acest tablou al vieții obișnuite bucată cu bucată: o unealtă găsită ici, niște semințe arse pe o vatră dincolo, câteva cioburi cu rămășițe de mâncare în altă parte. Specialiștii de la Muzeul din Zalău s-au ambiționat să refacă acest „puzzle”.

Două „pietre” pe marginea drumului

Arheologul Horea Pop urca, într-una din zile, pe drumul său obișnuit, spre cetatea dacică ce străjuiește Șimleu Silvaniei. Săpa de ani de zile sus, în deal, și mergea adesea să cerceteze locul pe care visase să-l descopere încă din copilărie. Știa fiecare pietricică de pe traseu! Dar, cum trecea printre casele binecunoscute din cartierul de la poalele Măgurii, vede ceva cu totul neobișnuit.

„La un moment dat, mă uit cu alți ochi la o casă. Avea poarta cu plasă de sârmă și, ca să stea închisă, era rezemată de două pietroaie. Am vorbit cu omul, îl știam bine. Descoperise pietrele la fața locului, în grădină, și voia să le pună în vârful stâlpilor de beton de la poarta cea nouă, pe care o avea în plan. «Sunt pietre de râșniță, sunt piese dacice, trebuie să le predăm imediat muzeului din Zalău», i-am spus. Am găsit pe loc o mașină și le-am luat de acolo. La poalele dealului, casele din Șimleu au fost construite rupând din fostele terase dacice, așa că oamenii au dat peste tot felul de piese antice. Unii le-au păstrat și, cu timpul, am reușit să le aducem unde le e locul, la muzeu”, îmi povestește Horea Pop, de la Muzeul din Zalău. Marile descoperiri arheologice nu sunt doar cele care te orbesc strălucind în vitrinele muzeelor: două pietre de râșniță pot spune o poveste mult mai pasionantă decât cea mai fățoasă podoabă…

Sunt cu Horea Pop în spațiul intim de la subsolul Muzeului din Zalău și văd cu ochii mei chiar râșnița dacică despre care îmi povestește. Am nimerit în Zalău la doar o zi după inaugurarea unei expoziții cu un titlu mai mult decât tentant: „Pâinea dacilor”. Încă mai miroase în micuțul spațiu expozițional a pâine proaspătă, coaptă după rețetă dacică. Expoziția „Miros de pâine caldă – Pâinea în epoca regatului dac” e doar ultima dovadă despre priceperea muzeografilor sălăjeni despre cum poți atrage publicul – tânăr, dar nu numai – înspre istoria noastră.

Povești pe baloți de grâu

Expoziția despre „pâinea dacilor” e un pretext excelent să aflu cât se știe, de fapt, despre ce punea pe masă o familie de daci, despre ce mâncau, ce beau, despre cum își procurau hrana și cât de mult trudeau pentru pâine pe care omul modern o cumpără de la magazin cu câțiva lei.

Lui Horea Pop nu-i plac speculațiile: orice afirmație a sa are acoperire în documente, iar acolo unde documentele nu sunt concludente vine imediat avertismentul de rigoare al istoricului ardelean. La fel și când vine vorba despre felul în care își produceau dacii cele necesare traiului zilnic, tot ce îmi prezintă ghidul meu e întărit prin descoperiri arheologice, majoritatea covârșitoare făcute chiar în zonă. Bucăți de minereu, obiecte din fier, reproduceri după instrumente de dulgherie, semințe de cereale, pietre de măcinat, vase de tot felul – pentru depozitare, pentru gătit sau pentru copt, pentru băut – replici după diverse cuptoare documentate științific spun, împreună, povestea vieții de zi cu zi a locuitorilor de acum două milenii din Sălajul de azi.

Uneltele dacilor

„Ne-am propus să începem expoziția noastră de la făurirea uneltelor pentru munca câmpului. Să faci o pâine acum 2000 de ani nu era așa de simplu cum pare azi, când ai la îndemână făina, faci aluatul și, gata, ai pus la totul în cuptor!”, îmi spune, sfătos, Horea Pop.

„De fapt, am pornit chiar de la sursele de minereu de fier pentru unelte. La noi în Sălaj ele sunt foarte reduse, nu ca la Orăștie. În antichitate, sarea nu era doar un aliment sau un mijloc de conservare a cărnii, era și parte dintr-un proces de purificare a minereului de fier. Minereul zdrobit cu baroasele era ars, în amestec cu sare, pe vetre mari de foc, și astfel minereul devenea mult mai curat. Pe vremea aceea, fierul nu putea fi turnat, nu se putea încă ajunge la temperatura de topire, lupa de fier era încălzită până la roșu, iar de acolo, cu cleștele se smulgeau bucăți și se băteau până ieșea piesa. Fierul descoperit arheologic e cumplit de greu de restaurat, pentru că e bătut în fâșii, iar între fâșii se strecoară oxidul de fier, care e foarte păcătos”, îmi spune ghidul, în timp ce privim diversele unelte agricole descoperite de arheologii din zonă, printre care și un topor tipic dacic.

„Nu știm dacă dacii grăpau terenul. Avem, în schimb, destule pluguri dacice. Erau formate din câteva piese importante: cuțitul, cel din față, care tăia terenul, și brăzdarul, se trăgea brazda propriu-zisă. Brăzdarele de aici sunt găsite pe la noi, cuțitul e din Munții Orăștiei”.

Grânele dacilor: grâu, mei, orz, ovăz…

Cele mai discrete urme care documentează procesul de preparare a pâinii dacilor sunt cele lăsate de semințe. Cerealele au reprezentat una dintre sursele de bază pentru hrana comunităților dacice. Iar dovezile arheologice dovedesc utilizarea frecventă a grâului și a meiului.

„Aceste ingrediente se regăsesc în aproape toate așezările dacice care au beneficiat de analize arheobotanice. Cât despre semințele de grâu, ele s-au găsit din belșug la Sarmizegetusa. Vorbim de grâu carbonizat de la hambarele arse în timpul luptelor cu romanii”, exemplifică ghidul.

Alături de grâu și mei, s-au descoperit adeseori semințe de secară, orz și ovăz. Coase și seceri de diferite forme și mărimi, precum și „îmblăciul” cu care se băteau cerealele înainte să fie vânturată pleava de pe ele sunt dovezi care ne-au rămas până azi de la daci despre cum își munceau pământul ca să aibă ce pune pe masă.

Râșnițe în gropi ritualice

„Dacii au fost foarte receptivi la inovații, au imitat foarte ușor și foarte repede diferite tipuri de râșnițe de inspirație elenistică. Centre mari de producție a râșnițelor erau, se pare, în zona secuiască de azi și în zona Bistriței. Acolo se găsește un fel anume de piatră vulcanică, folosit la râșnite. Asta e partea fixă, iar asta e partea mobilă. Era un ax aici, cu trei orificii și, prin rotire constantă, pe aici cădea făina”, îmi explică Horea Pop tocmai pe pietrele de râșniță pe care le-a găsit în drum spre Măgură. S-au găsit numeroase râșnițe în arealul dacic, îmi spune specialistul, lucru care denotă importanța pâinii în viața celor de acum două milenii. „Măcinatul cerealelor nu e o simplă activitate casnică, iar dovada e că în multe gropi ritualice sunt depuse râșnite”.

Pâinea cu maia

„Chiar dacă obțineau drojdia de la bere, nu avem argumente că dacii știau sau nu să o folosească la panificație. Foloseau, în schimb, maiaua, iar asta se vede în urmele de făină de pe pereții recipientelor în care se frământa aluatul. Forma recipientelor găsite în săpături ne sugerează că pâinile dacilor nu erau de dimensiuni foarte mari. Erau mai mult niște pâinișoare, niște lipii. Lipiile trebuie să ni le imagină ca niște «panis militaris», pâinea soldaților romani”, mă lămurește Horea Pop.

Cuptoarele în care se făcea pâine erau din start gândite pentru această funcționalitate, chiar dacă în ele se putea găti și un purcel mai mic, niște pești sau se puteau pune la fript niște frigărui. „Nu era greu să îți faci fiecare un astfel de cuptor: luai un coș, îl puneai cu fundul în sus, îi decupai gura și îl lutuiai pe interior și pe exterior”, explică cercetătorul.

„Ceașca dacică”, folosită la coacerea pâinii?

Partea cea mai spectaculoasă a expoziției de la Zalău, pe care cei de la muzeul de acolo vor să o împrumute colegilor din întreaga țară, o reprezintă colecția de vase ceramice pentru gătirea și depozitarea alimentelor. Printre aceste obiecte superbe se numără și câteva dintre faimoasele „cești dacice”, ale căror funcționalitate nu a fost încă limpede stabilită de către specialiști. Este posibil, susține Horea Pop, ca „ceașca dacică”, întoarsă cu capul în jos, să fi folosit drept „cuptoraș” pentru coacerea pâinișoarelor.

„Aceste vase pot fi folosite nu doar pentru iluminat. Uite această ceașcă dacică: dacă o pui invers, pe o vatră de foc, foarte bine se poate coace sub ea o pâiniță. Acea cavitate ar asigura efectul de cuptor. Am avut șansa ca la Porolissum, pe Măgura Moigradului, să găsim pe o vatră de foc astfel de capace”, îmi arată Horea Pop. „Ele sunt așa de plate că pot să acopere o lipie și să nu permite creșterea ei mai mult de un deget, cât un țest. E o descoperire foarte rară în afara capitalei dacice. Și la Sarmizegetusa au apărut multe capace de felul ăsta, dar nu a fost contextul care să indice că erau folosite în panificație și nu erau capace obișnuite. Prezența lor pe vatra de foc e un indiciu destul de solid”.

„Rețete” dacice pe bază de cereale

Dacii foloseau grâul sub forma unor fierturi – terciuri – sau îl transformau în făină pentru lipii sau pâine dospită. La rândul lor, semințele de mei puteau să fie fierte în apă sau lapte pentru a fi preparată o mâncare consistentă. În compoziția unui astfel de fel de mâncare se puteau adăuga ingrediente precum mierea de albine, brânza, oul, spanacul sau loboda.

„Noi am găsit în săpătură terci din mei”, îmi spune arheologul. E posibil ca secara să fi fost amestecată cu grâu sau orz atunci când era preparată pâinea. Spre o astfel de concluzie conduc descoperirile de la Răcătău și Grădiștea, pe Valea Siretului, unde au fost găsite semințe carbonizate de secară, amestecate cu alte cereale.

Orzul putea să fie și el consumat sub forma unui terci sau a unor produse care au la baza faină. Semințele acestei plante puteau să fie combinate cu legume pentru a se obține feluri de mâncare mai consistente. Ovăzul este și el o cereală frecvent întâlnită în inventarele descoperirilor arheologice. Se presupune că era consumat sub forma de terci, poate în asociere cu alte cereale și legume sau chiar ca ingredient unic.

Dacii și carnea: vânatul, doar pentru bogați

„Din păcate, nu avem foarte multe surse privind alimentația dacilor. Cele mai importante sunt cele de natură animalieră. Avem oase, în rest mai puțin. Îți spun ce am găsit eu în săpături: semințe de bob, cu siguranță mâncau mazăre, mai ales că e și cuvânt dacic, s-a găsit în anumite locuri. S-a găsit usturoi în Sarmizegetusa, cu siguranță îl foloseau, presupun că și ceapă, că e din aceeași familie. Ce am mai găsit, foarte interesant, la Șimleu: în două cuptoare, erau corcodușe carbonizate pe fundul oalelor. E clar că le deshidratau și pe țineau ca desert pentru iarnă. Ca animale, cei care nu erau aristocrați mâncau vită, oi, capre, porc. În zonele aristocratice, până la 40% din oase provin de la animale sălbatice. Cu siguranță, vânatul aparținea pe atunci aristocrației. Apar mistreți, cerbi, urși…”, povestește ghidul.

Dacii, băutori de bere!

„Suntem tot mai convinși că, la o anumită altitudine, în fosta Dacie strugurii nu ajungeau la maturitate, nu se putea face vin bun din ei, și atunci se consuma foarte intens berea. Orice populație sedentară care cultiva cereale putea să facă foarte bine bere. Un foarte bun indiciu e că în toată Transilvania, în timpul regatului dac, nu avem amfore de import, cum avem în zona extracarpatică, în care se importa vin. Și relieful, și clima erau diferite. Nici acum dacă mergem pe Valea Someșului nu bem un vin foarte bun. Și atunci e clar că se bea bere. Și nu numai berea, ci și miedul și cidrul. Dacii aveau fructe din belșug și știau că prin fermentație obțin alcool”.