La Napoli, un univers aparte față de restul Italiei, au exista și încă se conservă parțial gesturi de solidaritate care au devenit obiceiuri ale locului. Fiind un loc populat cândva de oameni săraci, și-au inventat soluții pentru a veni unii în întâmpinarea celorlalți și a găsi soluții avantajoase pentru toată lumea.
Urmărește mai jos producțiile video ale G4Food:
- articolul continuă mai jos -
Este cazul cunoscului obicei caffe sospeso, care se mai păstrează și astăzi, și prin care cineva cae comandă o cafea plătește două. A doua rămâne „suspendată”, pentru cineva care nu și-o poate permite. Iar inspirat de obiceiul cafelei, a apărut apoi și „pizza sospesa”, la fel, pentru cine nu are bani să și-o plătească. Un fel de a oferi ceva de mâncare cuiva aflat în nevoie, cu certitudinea că gestul ar putea într-o zi, dacă e cazul, și în sens contrat.
Dar obiceiurile legate de pizza sunt mai multe. În trecut, înainte de perioada boom-ului economic, se practica așa zisa „pizza la opt zile”/pizza a otto. Mănânci azi și plătește peste opt zile. Cel ce vindea pizza nota datoria într-un carnețel, pentru ziua respectivă problema foamei era rezolvată.
Cu speranța sau chiar certitudinea că între timp or să intre câțiva bănuți în bugetul personal, scăpând, astfel, de stressul de nu avea cu ce să plătești pe loc. La Napoli, pizza a fost și parțial a și rămas o mâncare eminamente de stradă, pentru toate buzunarele. Chintesența a ceea ce poți mânca ieftin și bun și proaspăt.
Cum se prepara pizza a otto
Era o pizza care astăzi cu siguranță ar fi pusă la zid de promotorii alimentației sănătoase, dar în avea vreme cu greu se putea pune problema vreunui exces alimentar. Așa că prăjitul era oricând binevenit, pentru că oricum oamenii de rând nu și-l puteau permite prea des.
În cazul acestei pizza, pentru că metoda coacerii în cuptor este una mult mai costisitoare și mai laborioasă, pe când aluatul prăjit rapid în ulei făcea posibil un preparat rapid și numai bun să țină de foame.
Aluatul era exact același cu al unei pizza tradiționale napoletane, completat, în zilele bune, cu ricotta și jumări, felii de salam, mozzarella sau alte ingrediente. Sau, simplă, doar din aluat, în format mult mai mic dar tot rotund, peste care se adăuga la final, după prăjire, sos de roșii și brânză rasă.
În trecut, pizzele nu erau vândute întregi, ci felii, iar o pizza era mult mai mare decât cea pe care o cunoaștem astăzi. Erau transportate în mari recipiente de cupru de la gura cuptorului la un colț de stradă unde trecea multă lume.
Ce este un „basso” în centrul vechi la Napoli
Pizza prăjită, în schimb, era pregătite pe loc de vânzători ambulanți care se deplasau cu tot cu cărucioarele lor, pe care improvizau sisteme de a prăji discurile de aluat pe loc. Alteori, pizza prăjită „a otto” era preparată și vândută în alt sistem: existau și există încă niște locuințe modeste, cu o singură cameră, fără ferestre, un fel de demisol al clădirii, în zonele sărace ale centrului de la Napoli. În aceste spații, în loc să fie folosite ca locuințe, oamenii improvizau „pizzerii”. Înăuntru preparau aluatul, pentru ca apoi să prăjească și să vândă „pizza a otto” direct din ușă.
Un sistem de vânzare pe datorie care se regla de la sine, pentru că fiecare dintre părți avea interesul să-și mențină angajamentul.

foto: storienapoli.it





